Poem de dragoste târzie

Despre o ființă care nu a știut niciodată cum e să fii iubit 
cum e să se aibă grijă de tine
despre o ființă care nu a știut niciodată că poți să primești fără motiv

nu trebuie să faci nimic pentru a fi fericit
Te-am iubit în mine ani de zile
persuadată că nimeni nu mă poate iubi
credeam că nici tu
eram sigură că nici tu
nu găsești în mine nimic ce-ar merita iubire
credeam că de aceea ai plecat lăsându-mă să nu te pot avea
să nu am drept la
iubirea pură
iubirea întreagă
iubirea aceea neagră și albă totodată
iubirea care ține de foame și de cald pe toate suportându-le împreună
iubirea ca o pasiune care ți se zvârcolește în carne
îți înflorește pe piele
iubirea care nu are nevoie de trup dar care fără de trup s-ar stinge în sine
iubirea copilărie
iubirea bătrânețe
iubirea amintire
iubirea credință
iubirea apă, sare, pâine, lumânare
iubirea de pământ
iubirea ta
șapte ani am purtat acel bilețel
"iubește-mă, căci fără tine nimic nu sunt, nimic nu pot"
și eu am crezut că este un semn
și te-am iubit căci fără mine n-ai fi fost
nimic n-ai fi putut
viața lemnului ai devenit și așa te-am avut
fără tine te-am avut dar nu știam niciunul dintre noi de ce suntem atât de împăcați cu singurătatea


- e prea târziu acum să ne mai regăsim
nici nu au sens iubirile târzii -


ți-aș spune dar demult ești tu tristețea mea



© Luminița Amarie 

,