O să se întâmple, o să vină clipa din urmăstrăină și târzie
Femeia aceea de departe, femeia aceea care nu se aseamănă decât cu depărtarea
Femeia aceea care privește tăcerea în ochi și
îi zâmbește cald
Tăcerea care a mistuit-o
Tăcerea care iată, i-au înflorit ridurile și i-au albit mâinile
Pesemne că a trăit mult
Vremelnic și parcă prea din răsputeri
Femeia aceea va veni și tu o vei privi neputincios
Ai să-i auzi gândurile răsunând în ființa ta
Ai să o vezi plângând
Ai să o vezi așteptând o izbăvire
Ai să-nțelegi din solitudinea trupului ei durerea pură
Ai să o vezi plecând
Ai să o vezi la fel ca atunci când era
Când ar fi putut să fie frumoasa ta
Dar n-ai să te mai poți apropia
Ai să o recunoști după singurătate
Se pare că a zâmbit blând și mult
Senină și tăcută
A mințit mereu când spunea că e bine
A mințit mereu când spunea că se-ntoarce
Se gândește acum la fericire
La toate drumurile și la el
La el care
nu a rămas
La el care nu știe nici măcar dacă a venit vreodată
cu el însuși către ea
La el care... ah! La el care ești tu!
Liniștită își spune adevărul singură
Privindu-și umbra pe asfaltul rece
Cândva pământul era cald
Cândva o femeie iubea un bărbat și atât
Cândva nimeni nu-și privea în ochi însingurarea
Căci singurătatea nu era decât tămăduitoare și apropia oamenii
Va veni ziua când
Ai să privești o femeie singură
mai singură decât o întreagă viață petrecută în singurătate
Dar ochii ei nu vor mai putea să te vadă
Mâinile tale nu o vor mai putea apropia
Ziua aceea este prea târziul.
©Luminița Amarie Alte poeme
