Pasărea din noi

Am știut de la bun început,

am auzit,
am și citit chiar.
Așa trebuia să se întâmple-
am luptat involuntar pentru a ignora această
certețe de formă a vântului din timp.
Toate se întâmplă cu simplitatea
cu care cresc florile de câmp.
Nici nu mai știu pe cine să ascult,
pe cine să întreb,
cui să-i primesc zbuciumul,
când de fapt nu există decât un singur răspuns.
Totuși, din neputință, trăiesc în
acest piept din care, în fiecare noapte,
o pasăre care poartă culori invernale
se înalță,
apoi revine muribundă
în cuibul plângerii.
Acest trup al meu,
colivie a sufletului;
Nici nu văd de ce spiritul
s-ar întoarce mereu, dar mereu într-un loc întunecat,
ca și cum
această ființă din mine
"Iubește oamenii, de aceea stă cât mai departe de ei...

© Luminița Amarie