Cum aș putea să nu mai caut clipa noastră? Această eternă liniște pe
care o găsesc scriindu-ți, suflete al meu... Mă desprind de cele lumești
și mă dăruiesc ție acum. Deschid colivia, dau drumul păsării, în urma
ei rămân dâre de alb și roșu.
A trecut ceva vreme. Au fost multe drumuri care s-au deschis în drumul
meu, ca niște muguri răsărind din lemn uscat, minuni, miracole,
binecuvântări, multe trăiri.
Ah, a fost fericirea!
Clipa aceea pe care am căutat-o în mine, pe care am privit-o înflorind, rodind, împrăștiind mireasmă apoi devenind aer viu. Clipa aceea mult așteptată mi s-a întâmplat.
Din toate am păstrat o lacrimă. Despre toamna mea care a fost mai frumoasă ca niciodată, despre zâmbetul, prietenia și bucuria străinilor din trenul către Moldova, despre tata, despre crizanteme și cafea, despre soarele tomnatic atât de blând scăldându-se pe pământul crucii sub care inima mea se odihnește, despre neliniștea fericirilor mele, despre iubirea aceasta care crește în mine, prin care eu devin eu, prin care mă descopăr, înfloresc, mă înalț și văd lumina.
Ah! Atâtea am să-ți spun!
Dar iată că este noapte, târziul n-a întârziat să vină, casa s-a scufundat într-o liniște adâncă, precum un lac în întuneric, aud glasul lucrurilor, îmi aud inima, simt din nou tristețea venind din senin, mângâindu-mi umerii reci, spatele gol. Și cum să n-o primesc? Cum să o alung când ea stă la baza întregii mele vieți, totalei mele împliniri. Nu. Eu fără tristețe nimic n-aș fi putut înfăptui, nici nu aș fi aflat că e vreun drum spre mine.
Am căutat să deschid fereastra vieții, cu răbdare viața a intrat în casa mea și m-a adus la mine, m-a arătat mie și mi-a spus: " acesta este un din care alte drumuri se vor naște, alege tu".
În acest târziu îți scriu, doar ca să nu mă uit definitiv. Azi recunosc că dacă tu nu ai fi fost la capătul acestor scrisori, eu nu aș fi avut la cine să mă întorc din când în când acasă.
Este târziu, mâine voi scrie iarăși despre noi, va trebui ca lumea să ne știe, sufletele să ne înțeleagă și sfânta clipă să ne păstreze în ea pentru eternitate.
Din toate cele lumești,toate vor pleca, iubirea însă nu, ea niciodată.
Ah, a fost fericirea!
Clipa aceea pe care am căutat-o în mine, pe care am privit-o înflorind, rodind, împrăștiind mireasmă apoi devenind aer viu. Clipa aceea mult așteptată mi s-a întâmplat.
Din toate am păstrat o lacrimă. Despre toamna mea care a fost mai frumoasă ca niciodată, despre zâmbetul, prietenia și bucuria străinilor din trenul către Moldova, despre tata, despre crizanteme și cafea, despre soarele tomnatic atât de blând scăldându-se pe pământul crucii sub care inima mea se odihnește, despre neliniștea fericirilor mele, despre iubirea aceasta care crește în mine, prin care eu devin eu, prin care mă descopăr, înfloresc, mă înalț și văd lumina.
Ah! Atâtea am să-ți spun!
Dar iată că este noapte, târziul n-a întârziat să vină, casa s-a scufundat într-o liniște adâncă, precum un lac în întuneric, aud glasul lucrurilor, îmi aud inima, simt din nou tristețea venind din senin, mângâindu-mi umerii reci, spatele gol. Și cum să n-o primesc? Cum să o alung când ea stă la baza întregii mele vieți, totalei mele împliniri. Nu. Eu fără tristețe nimic n-aș fi putut înfăptui, nici nu aș fi aflat că e vreun drum spre mine.
Am căutat să deschid fereastra vieții, cu răbdare viața a intrat în casa mea și m-a adus la mine, m-a arătat mie și mi-a spus: " acesta este un din care alte drumuri se vor naște, alege tu".
În acest târziu îți scriu, doar ca să nu mă uit definitiv. Azi recunosc că dacă tu nu ai fi fost la capătul acestor scrisori, eu nu aș fi avut la cine să mă întorc din când în când acasă.
Este târziu, mâine voi scrie iarăși despre noi, va trebui ca lumea să ne știe, sufletele să ne înțeleagă și sfânta clipă să ne păstreze în ea pentru eternitate.
Din toate cele lumești,toate vor pleca, iubirea însă nu, ea niciodată.
© Luminița Amarie Scrisori albe
Londra,16/11/13 00:33
