Stau la o masă de brad
În mijlocul unui oraș abstruz
Lumea din jurul meu nu aparține
Nimănui, nimănui, nimănui
Se mint cu toții că nu sunt blestemații
Unui război alb, fără arme, doar hău
Însingurarea lor
Acoperă gălăgia și risipește apa liniștii
Apasă pe umerii mei greul tăcerii nenăscute
Peste puteri îmi este să îmi amintesc numele
Când cineva mă strigă din mulțime
Nu tresar, nu îmi ridic privirea din abis
Citesc Pessoa și sunt tristă
Tristă că n-am trăit în timpul lui
Așa ar fi avut și ea
Singurătatea mea
O lumea-a ei
Sînt singuri, singuri, singuri oamenii
Și fiindcă nu se văd
Durerea și-o strivesc
Apoi devin niște răniți cu răni făcute-n răni.
©Luminița Amarie
