Era albă, pielea neatinsă decât de aburul nopții
Asemenea laptelui neprihăniților
Munții se ridicau în ochii ei precum
Salbe de lâniță la gâtul mieilor de Mai
Era o iarnă a luminii
O lumină a singurătății
Nimic nu o mai putea însă atinge
Prin vitralii lumina îi cuprindea chipul
Cum sângele neînceput al fericirilor
Picură pe icoane lacrimi de mir
Neîntinând lumina rugăciunii.
©Luminița Amarie
