Clopot de lumină



era târziu
eram despărțiți de ziduri de oameni
ne strigam numele în tăcere
tuturor li se părea că nu ne atingeam
dar noi mergeam prin despărțire
ținându-ne mâinile
era târziu
tu erai atât de obosit
încât mi-ai spus că nu
nu suntem noi o alergare a cărnii
fără teamă am adormit în brațele tale
în vis mi-a apărut pruncul cu păr bălai
eram fericită
eram fericită
fără să știu de ce
tu mă cuprindeai cum
numai singurătatea mă mai știa cuprinde
inimile noastre unite deveniseră un clopot de lumină






©Luminiţa Amarie