Aud și-acum ecoul de clopot și de toacă,Îmi pare căprioara că vine dinspre deal.
Văd cum lumina nopții prin răsărit se joacă
Iar eu mă văd copilă și fără ideal.
Parcă mai ieri imașul era învolburat.
Bunica - sfânta clipă - mergea cu mâini la spate.
Eu țopăiam prin ploaie ca mielul la zburdat,
O haină-aveam, o zdreanță, dar le aveam pe toate.
Îmi pare că-i aievea, că gust din apa vie,
Că tata mă alintă sau ceartă cu blândețe,
Că mama mă sărută, spunând în gând, "nu știe",
Că i se duce timpul și-apropie tristețe.
Iar eu neștiutoare doresc să cresc în ani,
Fără să știu că timpul copilării răpește
Și nu îl mai întorci cu-orice averi sau bani.
Mi-e dor de curtea casei, de prispa cea de lut,
De-ngrijorarea mamei când se înnoura,
De tata care parcă, privind rămânea mut,
Cum înghițea în sec știind că voi pleca.
Mi-e dor de rugăciune și gust de pâine coaptă,
Când timpul îmi părea ușor și jucăuș;
De binele din faptă și-a purității matcă,
Mi-e dor copilărie, să-ți fiu iar cărăus!
Mi-e dor de o lumină ce o purtam pe frunte,
Mi-e dor de dimineață și orice anotimp.
Mi-e dor să gust din aer tăria unui munte,
Mi-e dor să nu-mi mai fie ca azi, teamă de timp.
© Luminița Amarie
