Nucleul morții noastre naște muguri,
Iar scriu ca să mă nasc 'n-același ieri.
Răcnește-n noi dorința de trăire,
Ne irosim rostind același "nu".
Ne dizolvăm umbrind și cimitire;
Oglinzile s-au spart.Cine ești tu?
În pieptul tău vibrează neputința,
Schițez un zâmbet c-un final fatal.
Ce îngeresc ți-am zămislit dorința!
Și vreau să mi te beau dintr-un pocal.
La colț, șacalii vor să ne despartă;
Eu nu te-aș împărți cu nici un zeu,
Încercuindu-te mi te fac hartă,
Tu-nveți să mă împarți cu Dumnezeu.
Din cioburi ne hrănim cu amintirea,
Ca un amnezic tu mi te închini,
Ca o dementă sfârtec cu privirea,
Coroana ta ce are-atâția spini!
Iubirea noastră, astăzi cea damnată
Încarcerează îngeri în gunoi.
Iubindu-te sunt eu cea inculpată,
Într-un decor banal sfințim un "doi"
Imuni de ochii ce calomniază
Un legământ ce-n doi hirotonim,
Privim cum Dumnezeu ironizează
O viață ce ne pare că trăim.
Sacralizat e chipul tău de înger,
Pe umeri crucea ca o nouă zi.
Plângând topesc pe rana mea un fulger
Și-mi ispășesc pedeapsa de-a iubi.
© Luminița Amarie
Alte poeme semnate de Luminita Amarie
