Scrisoare albă III

Îți scriu.
Astăzi, la fel ca-ntotdeauna, fac asta din întâmplare, întâmplarea ființei mele, dependentă de aceste scrisori, de aceste punți de cuvinte, de aceste momente în care suntem numai tu și eu, dar mai ales din dorința de a mă simți întreagă, căci iată, iarăși ființa mea mă bântuie și inima mea mă lasă în urmă.
Frica.
Da, astăzi am simțit și încă simt frica. O frică radicală care mi-a cuprins nu doar sufletul ci și trupul.
Și ce e mai înfricoșător e că nu știu de unde vine ea, de ce mi-e frică și cum o voi putea anihila.
M-am trezit tremurând așa cum deseori mi se întâmplă, însă azi e altceva, azi simt că nu e aceeași zi, nu e aceeași oră iar eu nu mai sunt aceeași eu.
Să-ți spun despre dureri, să-ți spun despre eșecuri și dezamăgiri, să-ți spun despre minciună și iluzii ar însemna să irosesc această clipă pentru noi, ar însemna să umbresc această scrisoare de aceea nu, nu-ți voi spune nimic despre firescul cu care trăiesc întâmplarea acestei vieți fără tine, acestei frici fără tine, nu, de această dată prefer să te scutesc de tristețea existenței mele.
Și totuși frica...
Vreau să-ți scriu despre ea cu gând că poate așa o voi putea alunga, o voi putea topi în mine simțindu-mă puternică, avându-te ca sprijin chiar dacă efemer, chiar dacă iluzoriu, chiar dacă doar închipuit ...
Cum poate un om să nu mai tremure la atingerea durerii dar să fie ucis încet de o frică ce i se naște în piept și care apoi îi controlează fiecare gură de aer, o frică fără înțeles dar mai puternică decât bătăile inimii?
Nu știu, de aceea îți scriu, te vreau ca martor fricii mele, nutresc dorința nebună de a te avea ca scut, poate efemer dar vital în acest moment înveninat cu groază și neînțeles.
Dar tu nu ești.
De prea mult timp tu te-ai ascuns în mine, de prea mult cer nu mai găsesc pământul, de prea multe dureri nu mai știu să disting ce este bucuria, ce este fericirea, ce este zâmbetul.
Acum, când simt cum frica asta îmi invadează pieptul și mi se-nfinge în carne, te-aș dori aici, dar tu nu ești decât în gândurile mele, în închipuirile mele, în acest leagăn al suferinței care nu mai poate fi schimbat cu nici un fel de a fi.
O singură dorință aș avea acum, când simt cum frica mă gâtuie, când mâinile îmi tremură, când simt cum vina mă cuprinde și înghit fiori ce-mi macină ființa:
- Te rog, să nu fii frica mea!
Învață-mă să respir, învață-mă să fiu puternică fără tine. Să rămân același uragan, același fluture, aceeași femeie.
Ia-mi frica și sufocă-mi neputința.

Închei scrisoarea noastră, tu știi că eu mă voi întoarce, eu știu că tu nu ai plecat niciodată, dar frica va rămâne Între noi, diminețile mele vor continua să fie înfricoșător de reci și totuși atât de pline de noi.

 
Mereu noi, mereu unul.

 
Eu.


©Luminița Amarie

Citește și :