Scrisoare albă XXVI

17 Aprilie 2013 Dar duc eu oare pe umeri, în suflet, în mâini toate durerile lumii?
Am eu vreo vină că oamenii alungă lumina de frica întunericului, sunt eu de luat la rost pentru despărțiri și regrete, dureri și ură, păcate și minciună?

Așa simt uneori.

E vina mea că sunt un om viu, că sunt o ființă transparentă, că transmit emoție în aceeași măsură în care transmit și durere.
Este vina mâinilor mele, sufletului meu, că în fiecare clipă in care ating fila de hârtie, mă dezbrac de păcate, de bucurii, de taine și mirare, și cu toate acestea, îmbrac goliciunea lumilor din mine?
Dacă ar fi așa, dacă aș purta vreo vină, aceea este poate că m-am născut un om prea viu.
Dacă din gândurile noastre ar crește aripi,
dacă apa ar îmblânzi și oamenii precum face cu pietrele, dacă faptele s-ar înfăptui din lacrimi, dacă din iubire s-as putea face uși, și prin uși să fie lăsată să intre lumina, dacă pruncii din noi n-ar fi uciși cu pietrele acestei nimicitoare vieți, dacă iubirea ar fi singurul motiv pentru care oamenii ar ști că merită să existe...

Dar iarăși las naivitatea să mă inunde, iarăși privesc lumea prin ochii unui copil, mirându-mă și neștiind de tot ceea ce de fapt se întâmplă în jurul meu.
Nici nu știu de ce am scris și ce am scris aici, nu știu de ce am început să scriu precum fac aproape de fiecare dată, nu știu și mi-e bine așa.
Gândul că încă mai există o cale pentru mine, mă face să simt o forță extraordinară, certitudinea că mă pot bucura, se naște din aceste rânduri vii și care parcă tremură.
Nu știu cine sunt, dar știu că atunci când scriu, ființa mea devine sufletul meu, ia forma unei vieți, mâinile mele respiră și se scrie.



© Luminița Amarie