Deznădejdi

E frig în noi, mă rog să-ți fie bine,

Pe străzi se plimbă oameni de carton.
Mă mai întreb (dar rar), cât ne-o mai ține
Această lume strânsă-ntr-un sincron.

Mi-e dor de tine, dor și nebunie,
O foame ce n-o stinge niciun cost.
Am luat tristețea toată-n custodie
Și nici așa nu mi-am aflat vreun rost.

Privesc - mirarea - încă mă cuprinde,
La cât de mult se pierd ani, mărturii,
Mi-e gândul dus la prispa cu merinde,
La satul meu uitat în bălării.

Nici bucuria, fada fericire,
La ce mi-ar ajuta să mint că sunt
Mai mult decât o simplă amăgire
A unui om ce plânge mut și crunt.

Privirea-mi cade, dusă e departe,
O lume simplă, clară, am sperat,
Azi, de sfârșit nimic nu mă desparte,
Să plec atât de bine-am învățat!

Pustiu e-n cerul lacului albastru,
Azi prea uitați sunt îngerii din noi,
Iar eu, aici, mă simt ca un sihastru
Ce-adună diamante din noroi.

© Luminița Amarie