Stare XXXIV

Plouă și tremur

simt cum pieptul meu
Încărunțește lunile de flori
Toate devin albe, brumate
O toamnă tristă și nebănuit de frumoasă
Se așterne peste anotimpurile toate
Ne leagănă eterna groază în care
Ambii locuim în pace
Atât de liniștiți, atât de blânzi
Încolțită de zimții dorului ce l-ai sădit
În mine
Strig
Strigătul meu atinge cu ecoul
Zarea morților pentru nimic
...atâta viață și durere
Suflete răsar din adâncul mărilor, oceanelor, abisurilor negre
Mâinile Tălpile Brațele Spatele
Le simt înțepându-mă
Sângele tău curge azi prin aura
Golului în formă de flacără
Acolo, goală, am adormit
În brațele tale
Nu am mai reușit să plec
așa cum mereu am făcut
Cu mâinile goale, cu haina în care încă port
Atingerile tale, forma trupului tău
Ca un deșert cu aripi
Ca o fântână la care vin să bea îngerii
Păstrez în taină numele tău
Nimeni nu înțelege tăcerea pietrelor
Le spun uneori nopților despre tine
Trădându-te doar cu singurătatea.



© Luminița Amarie