Tu mă primești cu-a ta amenitate,
Și simt că-ți sunt de-a pururi hărăzită.
De mult nu te-am udat, lăstarii-s veșteji,
Mințindu-mă că-n lume mi-e scăparea,
Deasupra sufletului meu doar lespezi,
C-un verde mort, mi-au însemnat trădarea.
Am vrut să plec, să caut împăcarea
Prin flori sădite-n linii și prin mulți,
Care trăiau ca slugi, și nepăsarea
Din ei făcea spre nimicire punți.
M-am amăgit și m-am crezut părtașul
Unei povești, a unei fericiri,
La casa mea nu mai venea poștașul,
Și-am înțeles că-s toate rătăciri.
Cu ochii goi, cu umerii de apă,
Mă-ntorc să plâng la tine, tu mă știi,
Să fiu din nou ascetul care sapă
În lut însuflețit, în pietre vii.
La tine mă întorc singurătate,
Primește-mă acum, căci nu mai știu
Cum inimii să-i dau întâietate
Pe-acest pământ cu oameni, dar pustiu.
© Luminița Amarie
