Scrisoare albă XLVI

Greșelile mele fără de sfârșit, suferința provocată oamenilor lipsiți de vreo vină, mereu înșelându-mă, mereu în căutarea unui om care să mă iubească și pe care să-l pot iubi, mereu dorindu-mi o ieșire din cercul iubirii ca al morții, un cerc pe care singură mi l-am sudat iubindu-te nedrept de mult, total.

Zadarnic!

Niciodată nu iubim îndeajuns. Niciodată nu dăm înapoi ceea ce primim. Niciodată nu suntem suficient de puternici încât să lăsăm să plece, încât să ne ajungă gândul că există cineva, undeva, care poate în acea clipă ne răspunde la întrebările cu care trăim, care în acea clipă vorbește cu noi, așa cum iată, dragostea mea, faci tu când eu scriu lumii iubirea noastră.
Am mers multă vreme la braț cu un singur gând, am visat mereu la sufletul meu pereche, la o viață simplă cu dimineți simple, cu seri simple, cu cineva pur și simplu, mințindu-mă că dacă ai plecat nu erai tu... tu.
Nu am de gând să îmi transform scrisorile, care iată, devin din ce în ce mai rare, în poveștile pe care le-am trăit, nu am de gând să-mi scriu regretele și să-mi înșiruiesc eșecurile, vreau doar să-ți scriu pentru a-mi mângâia singurătatea, căci asta am ales, am ales să-mi trăiesc singură povestea.
Am umblat lumea aceasta în lung și-n lat, am văzut apusuri și răsărituri de o frumusețe orbitoare, am atins cu inima sufletul îngerilor singuri, de veghe, am simțit zenitul cum nimeni nu ar fi putut... dar la ce bun fără tine?
Când am simțit că obosesc m-am gândit la noi, la lupțile tale cu morile de vânt, la nopțile noastre împreună, la privirea ta care îmi părea singura răsplată, singura minune pe acest pământ, apoi la zâmbetul tău, la încruntările tale, la tăcerile și atingerile tale, la noaptea când mi-ai spus că într-o zi...
Dar la ce bun atâtea amintiri care nu fac decât să-mi macine ființa?
Am fi putut să fim și noi precum acești tineri care se plimbă acum pe malul mării, am fi putut și noi să ne pierdem îmbrățișați, mâna ta să-mi țină mijlocul ca un lanț, ca o liană, să stau în tine ca-ntr-un început, unicul, precum sfârșitul dealtfel.
Dar nu a fost așa, tu pe un mal, eu pe celălalt, și acum te macină frica, eu însă am învățat să trăiesc fără tine. Nu pot să nu îți scriu, nu pot să nu-ți împărtășesc existența mea, nu pot să nu-ți dăruiesc ceea ce de demult îți aparține.
Stau azi și mă gândesc la tot și-mi spun că poate a trebuit să ne despărțim atunci pentru a putea fi împreună.
Cine poate ști care sunt căile iubirii, noi le-am lăsat să se amestece cu viețile noastre, vieți care de fapt nu au nici măcar o legătură cu noi înșine.
Stau și mă gândesc la tot ceea ce ne rămâne de trăit despărțiți și știu că îți voi scrie mereu, chiar și când nu voi mai fi.
Nu este romantism, nu este nici măcar o vagă nostalgie, este un adevăr de o fericire tulburător de dureroasă ceea ce îți scriu.

© Luminița Amarie                                                                                                                                           Scrisori albe