când râdeau pe ascuns
apoi cu gurile roșii din care
ciori negre se aruncau
pe mesele pline de cioburi
în inima mea pietre încinse
îmi perforau
sufletul -
sufletul care nu se vede
sufletul blând
ca un veteran de iluzii plimbându-se pe un câmp
cu flori
flori de immortelle
sufletul asemenea unui
om trecut de el
mergând către mormântul doamnei lui
dar ei râdeau forțat
și eu le arătam
bucăți de alb rupte din
mine
cred că mi-ar fi fost de folos indiferența
poate să fi fost și eu mai
fără mine
mai altcineva
dar nimic
ei râdeau când eu le spuneam că numai iubirea...
apoi au plecat la casele lor și au tăcut în taină
au tăcut pe întuneric imaginându-și că sunt cei mai buni
somnambuli
privind cu groază
cum din tavan
se năpusteau asupra lor
umbrele triste ale unor oameni singuri
cerșind o ultimă îmbrățișare
unica
lacrimile unor nimeni îi înspăimântau acum
apoi nu știu ce a mai fost
eu m-am întors în mine.
© Luminița Amarie
