umbrele unor atingeri blânde
alteori sălbatice
amprente călăuzitoare spre amintiri
care tămăduiesc o rană
deschid o alta
Recunosc în inima mea
greșeala unei mame care nu a reușit
să-și păstrez primul
crin
dar care nu a plâns în fața niciunui bărbat
O mamă femeie
o mamă copilă
o mamă cu un pântec
de flori
și de spini
Negrul sinoadelor pământești
i-au tăiat cosițele
i-au lungit mâinile
i-au tulburat pielea și ochii
A căzut în genunchi
a blestemat în ea toate
cuvintele acestei lumi
apoi
s-a înălțat din căderea
lacrimilor
În taină, doar în taină
cântecul ei de leagăn aduce
mireasma crinilor pe pernele albe
niciodată atinse
Ce triste sunt lucrurile lipsite de vreo atingere!
Patul a rămas pregătit
dar nimeni nu a mai venit vreodată
să-i spună că-i e somn
că a obosit
Nici măcar că e frumoasă
încă atât de frumoasă și tristă
Nu a mai venit nimeni
a rămas ea
patul alb
și divanul
plin de urmele vinovate
ale dorinței de a se dărui întreagă.
© Luminița Amarie
