om
pierdut printre chipuri voci zgomotenu aud nimic, mă minunez și mă doare frumosul acesta
mă doare de singurătate
mă doare de preaplin
mă doare că n-ar putea nimeni să ducă povara iubirii mele
iubire pe care o înăbuș
iubire pe care o înalț
iubire pe care nici eu nu o pot duce deseori
și mă dizolv
devin praf și pulbere
ceață și țipăt
aerul meu e alb abur
coroana mea e ceara luminii arse la mormântul unde-mi doarme sufletul când nu mai poate de mine
da, există un mormânt
există o iubire
pesemne că exist și eu uneori
cine să știe dacă nu poveștile noastre care zboară unindu-ne cumva
dincolo de provizoria cetate trupească
sunt dovezi că am fost.
© Luminița Amarie Alte poeme
