Scrisoare în (din) sfârșit

Putea oricum să ningă din senin
Oamenii erau atât de palizi
Încât lumina le învinețea
Fețele din ce în ce mai adâncite
În umbra unor cruci de nicăieri
Triști cu motive dureroase
Pentru a fi muritorii ultimului război
Pruncii aveau pământ în ochi
În gurile mici asemenea
Craniilor unor pui de vrăbii
Le creșteau sfori înnodate cu lacrimi
Femeile veștede și albastre înfloreau în sălile negre
Ale unor clădiri cu nume făcătoare de minuni
Vag mai bătea câte-un clopot
Veneau bărbații acasă și găseau casele pustiite
Lumânări fragede din care curgea o ceară roșie
Acoperind locurile lor calde în care
Sufletul rămânea mereu fără trup
Nu mai vibra lumina
Un câine obosit zgâria o ușă de fier
Cu piroanele bătute înăuntru
Creaturi cenușii se împerecheau pe umerii
Femeii care credea în lumina de var
Lumina de negru și în lumina care urma
Să vină din liniște cu liniște
Din carnea ei creșteau nuferii și spinii însângerați
Se preschimbau în muguri
Ca o toamnă în inima unei mlaștini
Atât îi mai rămăsese
Un ultim crez
Înapoiat și pur într-o îngenunchere către o
Iarnă care parcă nu mai vroia să vină
Pioni de carton cu nume de regi dirijau o orchestră
De marionete și știrbi
Iarba creștea din copitele cailor înmormântați în cenușă
Nu mai erau culori
Se trăiau în lipsa candelelor de aur
Doar cu monede trădătoare se plătea pâinea
Inimilor le creșteau copaci
Coroanele lor negre
mijeau niște fructe mișcătoare
Care făceau ochi doar la apropierea ființelor murdare
Puneau stâlpi de smoală între popoare
Și regii de plastic legau mâinile oamenilor
Obosiți de foame
Dezghețați de un frig falsificat
Izvoarele pline cu șerpi clocoteau
Ogoarele cuprinse de mătrăgună
Resemnate erau și nu știau ce s-a ales de grâne
Când va mai veni un alt anotimp
era enigma ciorilor
Cu fărâme de inimi în cioc


Oare de ce ploua în loc să ningă?


Din toate acestea
Nu am reușit să disting blândețea de moarte
Tandrețea de stângăcia trăgaciului omului însingurat
Cu sufletul gata să iasă din tâmplele reci
Care la ultimul etaj al acestei lumi
Se ruga să-și amintească rugăciunea


Am văzut doar o imensă întindere de alb
și pietre negre care pluteau


Era ultima zi



© Luminița Amarie