Scrisoare tristă

Ah! Ajunul marilor tristeți. A început mereu cu marea bucurie.
Ah! Fericita noastră iluzie. Atât de mult venin a adunat.
Iată-mi iarăși ochii împietriți. Inima mea din nou încremenită.
Lacrimile. Comorile piraților orbi.
Lacrimile. Izvor uitat în piatră de bunul Dumnezeu al Speranței.
Lacrimile. Vama peste care trec necunoscuții cu tălpile pline de noroi.
Știam. Am știut dintotdeauna că visul este realitatea unor sclavi. Sclav sunt Doamne, de vreme ce îndur mândria rănii care îmi umple inima. Am ajuns în catedrala marelor regrete.
M-am închinat umbrelor trecutului. Spovedania mea făcută vântului azi zbor a devenit.
Am uitat numele meu și-am întrupat eterna revenire spre neant.
Părinții mei au cunoscut iubirea apoi s-au eliberat de mine. Azi merg pe drumul Suferinței precum pe Golgota spinilor
Alunecă lacrimile sângerii ale cerului. A plouat în liniștea mea. Pe trupul meu au înflorit immortele și ochii mi -au luat de demult firul ierbii. Uneori, cerul se oglindește în mine. Atunci răsare Nufărul. Apoi începe anotimpul ceții, eu roua o adun din întâmplarea nopții care mi s-a dat. Am greșit. Am mințit. Am trădat. Pe toate cu iubire. Căci tot felul de iubire este iubire. M-am înălțat mereu cu scara îndreptată spre abis. Ah, tristețea! A luat astăzi forma trupului meu și îmi îmbracă gesturile. Doar vouă. Veșnică tăcere care mă înconjuri. Simple lucruri vechi. Zgomote ale copilăriei. Ușoară atingere a neputinței. Mă pot destăinui fără ca sufletul să mi se murdărească.

Am ajuns pe malul unei clipe.
Îngenunchez și rog sfârșitul.
Și abia acum realizez că iubirea este aceea care va veni.

Iertare au primit cei ce-au crezut în ape mergătoare.
Rugăciunea e pasărea aceea care se ridică din cuibul inimii.


©Luminița Amarie                                               Scrisori albe