o mamă e doar umbra
unui trup,
o cruce doar o lumină neagră
crescută din spinii sângelui.
numim ceea ce iubim ca apoi să distrugem -
uităm că nu avem drept decât la tăcere,
ne îmbrățișăm singurătatea,
dormim în întuneric împrejmuiți de cruci.
poate doar cu pumnii închiși
ne putem lua rămas bun de la fericire.
sunt departe, dragostea mea -
nu te mai pot răni,
nu te mai pot înfricoșa
cu liniștea gesturilor mele plutitoare.
am ajuns de nicăieri într-un loc fără nume,
nu știu de unde crește în mine - țărâmul pietrelor - această floare rară,
văd moartea îmbrăcată în rouă,
orbitoare frumusețea fântânilor de drum...
credeam că sunt tristă,
înspăimântător de uitată,
de ani parcă nu am mai scris poemul acesta,
ce din mine se naște
ca Phoenix din cenușă,
poemul acesta uitat, de demult - clădit din
cuvinte culese de la săraci,
cerșite bucuriei,
furate celor numite dar nevăzute,
roditoare.
ah, iată că e târziu;
tu nu știi că nu mă vei mai revedea vreodată -
dar ai tăcut mai frumos ca niciodată
când ai văzut plecând femeia din mine -
pesemne că adevărata despărțire e tăcerea din cuvinte.
suntem singuri, dragostea mea
singuri cum erau crucile albe
din ochii tăi
în dimineața pământului.
©Luminiţa Amarie
