deasupra pădurii toți anii mei luminând

vânez ca orbii suite de lumină
fac din sunete un șirag de cărbuni
la mâinile mele se închină pietrele pământului
tac și aud cum crește tăcerea din umerii mei grei de cruci
până acasă este multă liniște
animalele iernii își plimbă ochii prin sângele
vânătorilor de noapte aproape că a venit timpul să adorm
mi-e frică să nu uit poemul acesta
cu multă grijă mă ascund de zgomotele de zi cu zi
cu duioșie îmi privesc mâinile
apoi cu sălbăticie încep să alunec în neantul gândurilor mele
bărbatul acela de departe e lângă mine acum
îi aud mișcările somnului
cu desăvârșire pot să fiu fericită
nici că mai simt frigul
nici că mai cred în ceasuri sau sărbători
el este acum însăși tăcerea mea
iată-l cum cade din cuvintele mele
ca un nou născut din apele morții
se zvârcolește în cântecul acesta
ca în neostenita mângâiere a morții
abia acum pot eu să-mi scriu poemul
abia acum pot eu să-l îngrop în frigul pietrelor
în lătratul câinilor părintești
abia acum pot să fiu singură
în cutremuratul acestei singurătăți
care nu credeam
nu credeam că mă va salva.


©Luminița Amarie