Poate că o imensă secetă a cuprins
Lumea îngerilor căzuți la umbra șoaptelor
Unii au plâns
Mulți au rămas fără lacrimi
Restul se plimbă pe alei fără ani
Fără timp
Fără glas
Singuri și albi de tristețe
Au venit furtuni de cenușă
Au smuls copacii din rădăcini
Sângerează locul în care pământul
Le-a fost adăpost
Nu știu dacă în toată această durere
A fost fericire
Pesemne că da, căci fericirea vine mereu din durere
Se așază în inimă precum un giulgi
De rouă pe flori
Înfiorătoare această bucurie...
Dar iată că deschid ochii și vin ape
Pline de pietre să mă cuprindă
Înainte să plâng îmi amintesc că tu
privești prin ochii mei.
© Luminița Amarie
