M-am oprit mereu să-mi scriu poemul-
Împotriva brizei,
În mijlocul soarelui,
Pe piatra lunii.
M-am oprit mereu să-mi scriu poemul,
Ca și cum atât mai rămânea de spus,
Deasupra gropilor de foc,
În capul meselor pustii,
Pe marginea prăpăstiilor,
Cu ochii închiși în mine.
M-am oprit mereu să-mi scriu poemul,
Ca și când din el m-aș fi putut ridica altcineva,
Pe străzile pline,
În mijlocul furtunii,
În săli de cinema goale,
Pe fugă și mereu departe de mine.
M-am oprit să-mi scriu poemul,
Ca și cum acela
Ar fi fost mesajul meu de adio,
Mirajului de fiecare zi,
Cu o înțelepciune uitată-
Nu a mea, poate a sufletului meu...
Pe malul mării,
Pe aripa muntelui,
Pe ultimul drum,
În timpul marelor iubiri,
Pe vremea vechilor războaie.
M-am oprit să-mi scriu poemul,
Ca nu care cumva să uit numele fericirii,
Dar niciodată nu am reușit să-l aduc la bun sfârșit.
Mereu a mai rămas ceva nespus,
Și am înțeles că miracolul stă în
Clipa care va veni-
Sfârșitul nu are taine,
Poemul nu are sfârșit.
Va veni cineva care va continua povestea
Pașilor mei prin florile pământului.
©Luminița Amarie
