Mi-e sufletul pământul, nămolul mi-e altarȘi nuferii toți cresc, adâncul meu e pur.
Eu știu că Dumnezeu, plângând mi-a dat un har,
Mă pierd în mii de versuri, mi-e sufletul azur.
Aud în depărtare cum tânguiesc copacii,
Mă înfioară taina ce-n șoaptă mi-o rostesc,
Mi-e sufletul de foc, arzând unde cresc macii,
Doar lor și bolții mute mă mai destăinuiesc.
Fac legământ cu norii, te-aștept sub clar de lună
Acolo unde știu că-n veci n-ai să mai vii.
Te-am așteptat prin timpuri doar să mă ții de mână,
Dar tu mă lași departe, de noi azi nu mai știi.
Mi-au scris scrisori și sfinții, să mi te scot din gând,
Să uit a ta mireasmă și chipul tău senin,
Dar eu te caut totuși prin fiecare rând ,
În mine - știu, nu vii, tăcut, adânc suspin.
Mi-au spus bătrânii - Iată, copilă visătoare
Nu aștepta naivă precum un prunc sub soare
Un om ce nu există, n-a fost și nici va fi!
Eu îmi iubesc bătrânii, și sfinții îi ascult,
Dar sufletul aleargă cătând iubirea mea.
Mi-e inima ca marea, se zbate în tumult ,
Așa mi-e azi speranța, să fiu un strop din ea.
Mi-e inima săracă, în piept mi-e pironită
Dorința să te țin, dar brațele mi-s goale.
Te-am așteptat o viață, o viață-nchipută
O clipă să te-ating, dar nu-mi mai ieși în cale.
© Luminița Amarie
