Nu-mi mai trebuie haine sau cuvinte fardate,Port pe mine iluzii, port iubiri și păcate.
Rătăcind pe aici, unde muguri sterpesc,
Nu mi-e dor de ce-am fost ci n-am vrut să trăiesc.
Diminețile-s goale iar cafeaua amară,
N-am știut pașii tăi că-ncepeau să mă doară.
Prin zăpada de-acum, prin noroiul din noi,
Se zăresc pașii mei, se ascund pașii tăi.
De Moldova mi-e dor, de răscruci de pelin,
Dimineți prea târzii, scorțișoară și vin.
Și de mine mi-e dor, aruncată-n zăpezi,
Nu-mi mai trebuie azi, vreau atât: să mă vezi.
Ți-aș mai spune-un secret, care știu c-o să doară;
Azi mai simt că mi-e dor și de-un pâlc de chitară,
Ochii tăi glaciali, trupul meu nins de ploi -
Nu-mi mai trebuie vieți, vreau atât: pe noi doi.
Și un nud de suspin, să-l sculptezi tu din ceară,
Să te cer, să te chem, să-mi fii iarnă și seară.
Azi atât îmi doresc, o Moldovă și-un cer;
Nu-mi mai trebuie ani, nici etern, nici mister.
© Luminița Amarie
