În tine sânge crud să fiarbă mut,
Când simți că arzi în ceara lumânării,
Și visu-ți mai rămâne unic scut.
Din care sânge să-ți sfințești icoana,
Și căror cripte să te mai închini,
Când tot ce-ți mai rămâne e doar rana,
Și demoni îmbrăcați în heruvimi.
Iubirea cui să-nchini când numai fiere -
E-n jur, și-aruncă lumea cu noroi.
Se nasc copiii noștri prin unghere;
Îndrăgostiții se ascund de ploi.
La care strane să aduci pomană -
un ban muncit când azi onoare nu-i.
Bătrânii mai sărută o icoană,
Doar ei mai cred în grâul Domnului.
Cămine cine azi să mai clădească,
Când nu mai sunt decât bogați săraci.
Cum oamenii (în doi) să se unească,
Când nu mai poți pe nimeni să împaci.
Ce fapte bune să înfăptuiască
Un pământean, o stea ce-a strălucit,
Când răutatea ne e azi firească,
Și pietre aruncăm în ce-am iubit.
La pruncii noștri cine să le spună
Că veșnicia nu e pe pământ,
Când ei se nasc pe-un pisc de văgăună,
Și singuri parcă-și sapă și mormânt.
Și îngropați în pâclă și cenușă,
Coloana vertebrală ne-am vândut,
Cu gând c-arginții deschid orice ușă,
Trăim pierduți într-un regim acut.
Așa rămâne visul și lumina,
Ne mai rămâne-un singur anotimp,
Cu care-i poate izbăvită vina,
De a ne fi născut să pierdem timp.
© Luminita Amarie
Alte poeme semnate de Luminita Amarie
