Ce diastem împac-un fulger stins în mare?
Care-i măsura care ne definește-amorul?
Cu care elixir asceții seacă și-asmută dorul?
Cât tumult poate duce un pumn plâns de pământ?
Cu cine să-mpart taina ce doarme în mormânt?
Care este comoara ce orbii poartă-n ochii
Cu care-ar îmbrăca nemărginirea-n rochii?
Care să fie sfântul, un om bătrân senil,
Sau poate tu, cel care iubești ca un copil?
Câtă însemnătate se-ascunde într-o noapte
În care scrii iubirea pe-un trup încins de șoapte?
Dar într-o oră tristă, o oră-a despărțirii,
Câți oameni pierd regatul, țărâmul nemuririi?!
Câți oameni știu azi taina, dar câți nu au știut
C-au scris nemărginrea sculptând un chip în lut?
Dar câte lacrimi ninse sunt într-un bob de rouă,
Când plânge Dumnezeu mereu cu apă nouă?
Or câte nu vom ști, crezând c-am împlinit,
Tot ceea ce visam dar făr' a fi iubit?
© Luminita Amarie
