La geamul meu nici nu mai cred că plouăŞi iar mă-ntreb: veni-vor primăveri?
Fiinţa mea s-a rupt din tine-n două,
Cerşesc, ca orbu-n ceaţă, mângâieri.
Mă-mbăt doar cu himere, cu dorinţe
Pe care tot în mine le sufoc,
Mi-e drumul rătăcit, plin de căinţe,
În mine mor, găsesc în mine foc.
Eu ce credeam? Că lumea-i dăltuită,
Că-n fiecare om doarme un zeu?
Mă simt ca o clepsidră gâtuită -
Durerea mea o plânge Dumnezeu ...
Îmi cântă un orfan la o secundă.
Mi-e îngerul din ceruri necăjit;
Atât de multe doruri mă inundă,
Am sufletul pribeag şi veştejit! ...
M-am înserat de-atât de multe vorbe -
Acum, de aş muri, n-aş regreta!
În mine cerul negru lacrimi fierbe ...
Instanţe nu-s... Nici n-au ce decreta!
N-am renunţat, nu este laşitatea.
Un rău ce-n mine cuibul şi-a făcut;
Botezul îmi rămâne simplitatea,
Dar mult prea mult în mine, am zăcut!
Acum, mă-ntorc în taine şi în gânduri.
Nu judec eu, în veci n-am pângărit!
Să dorm pe patul meu de foi şi scânduri -
Doar eu să-mi fiu Apus şi Răsărit!
© Luminița Amarie
