Ironia clipei

Trec zile, ani, trec ere fără viața,
Ce doar acasa-aș fi putut avea,
În clipa mea târzie cade ceața,
La geam îmi cântă trist o cucuvea.


Ființe goale-și plimbă azi destinul
Pe-acest pământ, visând la veșnicii;
În nopți pustii se-mbată cu veninul,
În suflete le cresc doar bălării.


Prin munți a mai rămas câte-o odaie
Pe unde poposește Dumnezeu,
În satul meu zvâcnesc cireși-n ploaie,
Mi-e dor de dealul trist, de tatăl meu.


Se vând iluzii, vise ca la piață,
Și parcă tot ce-i nou e hâd și trist.
Se scutură de noi atâta viață,
Fălos, se crede omul astăzi Crist!



©Luminița Amarie