când jumătate din trupul
meu nu mai simte decât
frigul
o poezie nucleară și banală în același timp
unde un simplu fâlfâit de aripi
ar degenera
transformându-se în big bang-ul
existenței mele
există un fel de aer
care inspirat
apoi expirat ar naște
păsări albe cu ciocuri sângerii
și aripi de zăpadă
există totuși o poezie a pașilor
pierduți prin nisipul
nopților de vară
unde frăgezimea corpurilor noastre
ar naște misterul
dezlega tainele
ar vedea îngerii îndrăgostiți
păcătuind în gând
există o poezie în felul în care
tu
cu mâinile tale
cu ochii tăi
cu gândul tău
mă dezbraci de trecut și de viitor
apoi taci
există
da!
există o poezie în lemnul
porților închise
in gaura cheii
in crivățul dimineților
împresurate cu amintiri
există o poezie în felul nostru de a ne
iubi tăcut
de a ne privi adânc
de a ne atinge fiorii și de a dansa goi
la lumina flăcărilor
vii
există totuși o poezie
în sărut apoi în lacrimi
când mă dăruiesc ție
când chipul mi-e îmbălsămat în apă cruda
există totuși o poezie a trupurilor sălbatice
arzânde
himerice și fumurii
există poezie în această
iubire ce îmi
arde spatele
imi înghite sufletul
imi calomniază cuvintele
creează războaie și patimi
trăiește în sihăstrie
in singurătate
in tăcere
in acceptare
dragostea mea
există o poezie ce nu se va scrie
vreodată
tu iubește-mă.
© Luminița Amarie
Alte poeme
