20 Aprilie 2013
În tren
Se adună în sufletul nostru întâmplări cărora nu le putem da o definiție.Întâmplări care, cauzate fiind de noi, ne fac rău dar ne și construiesc,
și apoi, ce altceva dacă nu durerea consolidează cetatea de suflet a
unui om?
Unii oameni primesc tot ceea ce vine firesc și nu se stingheresc să se
întrebe de ce, de unde, cum, până când... eu însă, cu zbuciumul
sufletului meu, nu pot.
Am crezut că voi scăpa de mine, am crezut că voi putea anihila această
pedeapsă de a fi doar o imagine în ochii mulțumii sau un mister în
oglinda apelor târzii în care ochii himerelor așteaptă să te privești.
Am vrut, am încercat să mă apropii, am greșit și m-am rătăcit prin
meandrele acestei lumi, acestor oameni, acestei întâmplări de a fi
părtașă la propria mea viață care parcă se desfășoară în fața mea
sfidându-mă și ironizând aceste tentative de a o înțelege.
Cât de imensă poate fi o boabă de rouă!
Sunt lucruri pe care nu le poți cuprinde, sunt sentimente pe care nu le
poți stăpâni oricât demult s-ar strădui ființa ta, așa însă ajungi să
fii împroșcat prea des cu noroi, judecat de oameni și veșnic neînțeles.
Am început să obosesc, drag prieten...
Am început să nu mai vreau să mă explic, să nu mai încerc să mă justific
și mai ales am început să nu mă mai aștept ca oamenii să mă înțeleagă.
Oamenii nu mă vor vedea niciodată iar eu nu voi mai face niciun efort
pentru a-i ajuta, pot doar, independent de mine, să-l fac să
interpreteze, lucru care doare căci de aici se vede cât de puțină
credință și respect mai e în jurul nostru... căci oamenii mereu văd
întunericul ignorând lumina.
Sunt un păcat al ploii și un blestem al luminii, am obosit să mă descriu
și să mă cert cu vântul care bate prin oamenii pe care chiar i-am trăit
și care nu au știut să se bucure de această fărâmă de viață pur și
simplu.
Am spus că nu voi mai scrie despre oamenii întâmplărilor mele, am crezut
că nu va mai veni clipa - aceeași clipă - în care să scriu că durerea
continuă să fie semănată, ba chiar cauzată de felul în care unii oameni
privesc, orbi fiind de suflet.
Mi-am recunoscut mereu vina de a trăi o viață care nu îmi aparține și
care mă poartă ca pe un fir de nisip ce sunt, în zbor, uneori însă
zborul devine frânt...
Durerea continuă să fie provocată de cei în fața cărora îmi aștern
sufletul, ființa, fricile, trăirile, dorințele și naivitatea cu care îmi
duc zilele care de fapt sunt nopți.
Astăzi însă, copleșită fiind de felul în care mi-e dat să simt minunea
de a respira am început să-ți scriu din nou, știind că doar ție mă mai
pot destăinui, doar tu nu mă vei judeca, tu mă vei lăsa să fiu și
atât...
Aș vrea să-ți scriu că iubesc, însă mi-e teamă să scriu asta.
În mine cresc și mor în același timp toate emoțiile lumii.
Mi se întâmplă rar, dar mi se întâmplă să simt pacea pe care o caut de
prea mult, de mult prea mult timp, eu însă cred în ea și chiar am și
găsit-o în crâmpeie...
Aș spune că iubesc dar este prea puțin, aș spune că mă doare dar știu că și eu dor, chiar mult mai mult, chiar mult prea mult...
Am greșit și m-am iertat, mi-e deajuns să fiu cu mine, să-mi scriu mie,
să-mi tac mie doar că uneori mi-e dor și-l caut, în mine îl caut, în
mine îl găsesc, în mine îl las, în mine mă chinui să-l uit.
Am început scrisoarea aceasta vorbind depre oamenii întâmplărilor mele,
ca să sfârșesc prin a vorbi despre ceea ce, fără să vreau, chiar luptând
să nu mi se întâmple, simt.
Aș vrea să scriu că nu îl iubesc.
© Luminița Amarie
