Ionel Bota. Cronica literară. Viaţa sau insolita expediţie în ţara dragostei fără sfârşit.Din nou despre poezia Luminiţei Amarie.
În poezia Luminiţei Amarie locuieşte un înger protector. Experienţa vivificării temelor e, însă, parte dintr-un ceremonial romantic brodat pe canavaua unei polifonii lirice pe care criticul hermeneut s-ar grăbi s-o numească postmodernism. E ca şi cum sufletul candid se lasă, deodată, ispitit de lume sau că frivolitatea poate deveni canon al dezîmblânzirii nichitastănesciene.
Citește mai departe... 


Geo GaletaruCitind poemele Luminiţei, încep să redevin optimist: nu a murit poezia! Dimpotrivă, vin spre noi voci lirice care ne dovedesc că poezia e mai vie, mai prezentă ca oricând. Luminiţa este o astfel de voce, proaspătă, ingenuă, de o debordantă concreteţe a imaginii, piruetând în regimul suavităţii sau în acela al unei gravităţi necontrafăcute, dar cu acelaşi farmec, cu aceeaşi naturaleţe a zicerii poetice. O poetă de amplitudine şi de viitor!





Lucia Olaru Nenati"Doar citindu-i versurile ce aduc inconfundabila aromă a prospețimii și originalității, am acceptat cu bucurie să-i fiu alături la acest eveniment major în viata unui autor: lansarea unei cărți acasă, în spațiul genitrix, care nu întâmplător e unul doldora de spritualitate. Așadar, vom încerca împreună să generăm cu adevărat un eveniment autentic. "
(Lansarea volumului de versuri, "Chintesența de a fi")

 
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Imagini de la lansarea volumului de versuri "Chintesenta de a fi". Evenimentul a avut loc in data de 25 Aprilie 2013, avand ca locatie sectia de limbi străine din cadrul Bibliotecii Judetene "Mihai Eminescu", din Botoșani.








Cântec Domnului
Hai, deschideți porțile, prieteni,
Se întoarce-acasă Dumnezeu;
Luați lumină, puneți pe la streașini,
Strângeți grâu și apă să aveți.



Lumină
Când eram mică tata mă ducea pe umeri la bunici
Acum că am crescut tata nu mai are unde să mă ducă
dar i-au înflorit pe umeri florile...


Viața ca un poem

În acest târziu din mine
dacă tac
aud cum pășesc încet orele
le aud cum vin spre liniștea mea
cum vor
să-mi prelungească agonia așteptărilor


Tabloul unui anonim

Din crivățul atâtor despărțiri
nu am învățat nimic
poate doar să-mi prețuiesc
lacrimile

La gura sticlelor așteaptă
pruncii nebotezați
să-și primească vitriolul
(să poată înflori pe ramurile brazilor din cimitire)


A venit cineva cu mine

A venit din ținuturile
cailor care respiră
greu
a venit
cu tentativa sângelui
unor clocotiri sfâșiate

a venit cu forța
cămășii sale de vânt...


Scrisoare albă XXIX

Noaptea mea se lasă încet, superbitatea acestui fenomen la care ființa mea are drept să participe este dincolo de cuvinte, este ceva pur, un fel de lege care întemeiază imperiul frumuseții pure, este această noapte una din acele nopți în care îmi tremură sufletul precum o ultimă frunză rămasă în toamna unui copac...

Unde erai?

mi-ai spus să vin acasă
din noi vulturii ciuguleau piscurile virgine și ajungeau la cerul nostru
știi... și noi am fi putut...

haini sunt oamenii care nu știu să primească

eu tăceam
dacă nu aș fi tăcut ar fi trebuit să te mint


Inevitabil

Noaptea nu a venit încă
e doar o iluzie a ochilor mei
care sunt învățați cu întunericul...





Doina verde
Ce lumină cade în grădină,
Ce firavi sunt pomii înfloriți,
Se închină merii și suspină,
Prunii pentru slujbă sunt gătiți.



Scrisoare Albă XXVIII
Se adună în sufletul nostru întâmplări cărora nu le putem da o definiție.Întâmplări care, cauzate fiind de noi, ne fac rău dar ne și construiesc, și apoi, ce altceva dacă nu durerea consolidează cetatea de suflet a unui om?


Poeții
Când mor, sunt căutați, când sunt în viață -
Nu le dă nimeni locul cuvenit,
Poeții nu ne mor, ei curg din ceață,
Poetul - inocentul pedepsit.



Stări
Unele poeme sunt
asemenea primului ajutor
când apariția unui gând te salvează
de la moartea clinică a sufletului
unele poeme sunt ca niște trenuri întârziate care ajung la timp la destinație
unele sunt precum prima dragoste
nu se uită
mereu se asociază altor iubiri
dar nu sunt niciodată înlocuite



Cum
Cu gelozie pentru că doar aerul i-ar atinge fruntea și i-ar răsfira
părul
cu fragilitatea care i se oglindește în ochi
cu forța ce o au mâinile unui nou născut
cu o fervoare mistică și pură
cu dor și acceptare
cu grijă și tăcere
cu timiditate...



Frământări
Uneori simt un fel de
pre-moarte
e mai mult sindromul inimii mele
care
nu vrea
nu știe
nu înțelege
nu-i pasă
nu ascultă de
n i m i c
ea săraca e doar v i e...


Eu însă plec
Și ai apărut
și am apărut
s-au deschis ușile acestei înmormântari în sine
și am crezut că putem fi vii
dar ochii oamenilor au început să ne
vadă
și să ne hărțuiască tăcut...



Fericirilor care dor
În momentele de fericire
se întâmplă să doară lipsa
așa
omul din mine se resimte acum ca fiind neîndreptățit de fericit
în această clipă de
înălțare sufletească
se gândește ființa din mine la copiii singuri
copiii aceia care nu știu ce înseamnă
să le cuprinzi chipul
și să le spui
- Te iubesc


Întâlnirea cu mine
Am venit în casa sufletului
unui străin al drumurilor scăldate în lumină
și pline de alei
pe marginea cărora curg izvoare care nu se văd
și se adapă cerbii



Leagănul nopților negre
Și era târziu
ochii îmi erau țintuiți în tavan
lipiți de ei erau crâmpeie de lumina asemănătoare calvarului durerilor mele de duh
în casa bunicii
în patul bunicii
și venea omul îmbrăcat în negru
era înalt și avea o aură neagră



Omul drumurilor
Așa pornește câte un om la drum
își ia numai sufletul și o cană cu apă
încălțările vechi dar
îndurătoare
cruțătoare de tălpile sale de lut
și își mai ia omul o fericire provizorie
o fericire aparentă...



De teamă să nu sperii îngerul
... parcă cineva a venit și mi-a lăsat în grijă 
bucuria sa
de parcă a venit cineva în casa ființei mele și s-a așezat la masă și mi-a dat paharul său cu apă
și mi-a dat haina la care ține cel mai mult


Simplu
îngerul mi-a trimis o boabă de rouă în care a oglindit lumea
celor buni
și cei buni din oglinda îngerului
s-au privit prin mine
și eu am purtat tremurul pe palme
îngerul spunându-mi...


Scrisoare albă XXVII
După atâta căutare, după atâtea nopți pline de nevrozismul și extazul singurătății, nopți pline de un fel de egoism în a-mi FI doar mie, după atâtea cărți citite, după atâtea răspunsuri, după atâtea întrebări, după atâtea trăiri...

Ei n-au știut că eu nu îmi aparțin
Au încercat să intre în sufletul meu
și-au croit chipuri vii
și au inventat cântece
au cules roua de pe flori și stâncile
le-au schimbat în pietre rare
au sculptat bătăi de inimi în
crucile de pe mormintele uitate...


Ca un strigăt
La ce priviți acum ca la himere, 
Ce vi se par c-ar străluci hilar?
M-ați aruncat în voi și prin unghere,
În mine ați săpat ca un groapar.


Iubește-mă în Mai
Din rădăcini adânci, pământ cu jar și iz, 
Iubește-mă în Mai, cât poți tu să cuprinzi.

Adâncul meu ești tu,ești floarea mea de colț,
Iubește-mă în Mai și du-mă către bolți.


Poate
Poate că tu m-ai vrut femeie,
Eu sunt lumină.
Poate că tu m-ai vrut frumoasă,
Eu sunt abisală.
Poate că tu m-ai vrut demult, 
Eu m-am născut azi. 

Se întâmplă lumina
Cu mine se întâmplă un miracol
mi-au apărut pe trup
tăcerile
unui necunoscut care poartă în căușul palmelor lumină
și nu-i cunosc numele mic
cel care te cheamă acasă
cu mine se întâmplă o chemare
și îmi pare aceasta o firească nenorocire


Înfrigurare
A venit peste mine noaptea
s-a lăsat peste inima mea un fel de ceară din care curg lacrimi
ochii mei deschiși sunt
arși de lumina
care țâșnește din întuneric 


Eu am fost
-Firavă făptură răsari ca un
surâs și mori în tine-
îmi spune glasul cel cu care
lupt
lupt
lupt
noaptea s-a rupt de mine și aud din nou clopotul
chemărilor spre azi


Înger de cenușă
Clocotește apa în fântână,
Se răscoală sfinții, e târziu,
Mi se-mbată inima păgână,
De nisip mi-e sufletul pustiu.



Scrisoare albă XXV
De-atât de multe drumuri, nici nu mai știu să obosesc.De-atâția ani, de când sunt doar un singuratic călător prin lumea lui Dumnezeu, nici nu mai știu dacă există pe undeva un loc al meu, doar al meu.



Primăvara mea
Azi e un fel de primăvară, dansează fluturii prin păr,
Se plimbă prin văzduh iubirea, ne-mbată florile de măr.
Te pierzi prin cântec, și minunea în ochii tăi se-arată,
Înfiorată ești ființă și-atâta de curată.


Să nu fiu eu povara
În mine s-a pornit o avalanșă
adună Doamne îngerii și așază-i cu mâinile
cu sufletul
în fața cerului
în fața pământului
adună-ți Doamne toți îngerii
lasă-le doar pruncilor
restul adună-i Doamne că în mine
s-a pornit o mare furtună


Pruncului purtat de vânt
Sub piatra mormântului,
Doarme pruncul vântului.
La ușile nopților,
Plânge mama bolților.



De-ar înflori lumina din cuvânt
Atât de multe umbre se perindă
Prin trupul meu de lut însuflețit,
Și candele de ceară vor s-aprindă,
Toți oamenii ce cred că au trăit.



Noi și îngerul care a rămas
-mi-e teamă
mi-e teamă că nu voi putea respira atât de multă fericire-
a venit aseară la mine îngerul și mi-a zis
că în lumea lui asta nu mai e loc de
oameni transparenți
mi-a zis că dacă voi fugi mă voi putea apăra dar voi pierde lumina și mă voi rătăci


Un fel de poem alb
Libera cădere
azi se pleacă
un mâine poate exista doar pentru frumusețea apelor
munților
viilor...



Noi vom rămâne taina
Eu voi pleca, tu vei rămâne trist,
Apoi în urma mea va plânge Cerul.
Cu tine am simțit că sunt, nu doar exist,
Pe trupul meu bătrân ai scris eterul.



Pruncul meu din apă vie
Mâini de fum și de pământ
Poartă pruncul în mormânt


Păr de aur, vânt și flori
Poartă pruncul meu prin sori


O noapte cu un înger
Sub sufletul meu alb, azi crucea plânge;
E clipa... parcă simt cum mor încet.
Mă cântă cântecul, și-un fel de sânge,
Îmi fierbe azi în pieptul viu, de-ascet.



Pur și...simplu
Dacă aș fi eu un fel de lumină
m-aș aduna toată pe chipul tău
în dimineața ta
apoi dacă tu ai înceta
să exiști aș inventa o lume care
să-ți poarte numele...


Rămâne visul
Cum să nu simți tăria disperării, 
În tine sânge crud să fiarbă mut,
Când simți că arzi în ceara lumânării,
Și visu-ți mai rămâne unic scut.
 


Pledoaria unui eu
Mi-e inima corola amăgirii;
Atâta negru-n mine-am îngropat.
Azi mă dezbrac în fața omenirii
Și-mi pun pe-o filă unicul păcat...



Scrisoare albă XXIV
Uite-așa mă trezesc și plouă.
Uneori abia de respir de aceea deschid ferestrele.
Casa mea are multe ferestre,
e un fel de-a ști că există o modalitate de-a te elibera sau de a fugi din lume, sau poate e doar un fel de-a aneantiza frica mea, aș simți că sunt strivită de pereți altfel.




Vedeniile ultimului trist
...of, tu, omule ești ca un orb în fața curcubeului
dar tu în fața lumii
tu nu poți fi atins de răutate
vezi doar sufletul
tu carnea nu o vezi
tu culoarea nu o recunoști
tu gălăgia nu o auzi


Scrisoare albă XXI(luminii)
Mi-e dor de postul Paștelui, cum îl știu eu din palmele și sufletul bunicii, din sufletul și învățătura părinților.
Mi-e dor de zilele cu miros de început de primăvară, când totul în jur era o sărbătoare.
Mi-e dor de cartofii copți pe plită de bunica și de lumina și pacea deniilor.
Mi-e dor de podul bisericii și de ceara lumânărilor din care modelam inimi sau lacrimi.


Aceeași soartă
Se scurge din amurg o luntre albă,
Precum o cale către alt pământ.
Din rouă crudă mi-am făcut o salbă,
Vreau dorul să-mi răsară din mormânt!





Cutremurând, dar viu
Cutremurând, așa mă pierd prin mine.
Timpanele îmi par ca niște stânci;
Doar trupul meu e-ntreg de parc-ar ține
Și vii și morți, în palmele-i adânci.




Clopotul bunului rămas
Ca o rugăciune mi se pare această fotografie
o privesc și aș îngenunchea dar
doamne
genunchii mei sunt tociți de-atâtea secunde goale în fața
cărora am căzut
și totuși această fotografie
ca o amețeală după prima...


Ca o chemare
Închide ochii, vezi, se lasă ceața,
Ca un fugar prin gândul meu te-ascunzi,
Mă lasă, dar, să-ți mângâi iarăși viața,
Ce te prefaci mereu că nu auzi.



Beția ultimului trist
Și strig, și chem, și beau absint cu-n înger,
Sunt doar un pumn de lut însuflețit.
Nebun de tine tac, și-n mine-un fulger -
Mi-aduce-aminte: sunt, căci te-am iubit.


Rugăciune
Vântule unde duci tu sufletul meu
când se rupe de mine
când tălpile mele se lipsesc de țărâna moale și fierbinte
și trupul meu se dizolvă
în craterul fluturilor ratați
of, spune-mi vântule unde mă duci
să pot muri în pace
spune-mi cine mă va primi
cine mă va duce ca pe o cruce
de lumină...



Punctul vieții
Să-ți vorbesc pe limba trupului meu
mi-e simplu chiar dacă
purtăm iubiri pe fiecare colț
pe fiecare por
pe fiecare cută aurie
pe fiecare gură de aer
pe fiecare geană...




Răbufnire în avans
Acum, târziu, când nu știu ce-i târziul,
Mă-nchid în vers ca un refugiat,
Mă duc să îmi sculptez din vid pustiul,
Cu lacrimi să mi-l știu încondeiat.





Surghiun
Pe acest câmp
se aud vaiete
respiră sacadat suflete de copii
din mușuroaie ochii lor
strălucesc
copacul din pustietatea
crucilor azi a înflorit pentru ultima oară
de atâta liniște s-a decis să moară...




Duminica bunicii
Duminică sub ploaie, duminică plângând,
Azi sfinți-ncet se roagă, bunica-nvie-n gând.






Chemarea ploii
Nu am să-ți cer vreo rază de lumină
Și n-am să judec, poți oricând pleca.
Pe lumea asta teama ne dezbină,
De-aceea eu în veci nu te-aș blama.



Rămâne visul
Și îngropați în pâclă și cenușă,
Coloana vertebrală ne-am vândut,
Cu gând c-arginții deschid orice ușă,
Trăim pierduți într-un regim acut. 



Despre oamenii singuri
Și tremur, și tremuratul mă cutremură.
Și respir, și respirul mă respiră.
Și tac, și tăcerea mă tace.
Și privesc, și privirea mă privește.


Cenușa însingurărilor
În ce biserici să mai plângă sfinții?
Degeaba-mi spui că totu-i trecător!
Când toți iubim (însă cu ochii minții),
Dorim un timp mai viu, mai cruțător.




Culoarea sufletului meu
Iartă-mă, mamă, că mă laud zeilor
că sunt nemuritoare
că m-ai adus pe lume tu!
Iartă-mă, mamă, și
cuprinde-mi mâinile și chipul
în cupola sufletului
tău...



Pagini vii
Și-apoi, când va suna vreun orologiu,
chemându-ne șederea spre sfârșit,
Ne vom închide-n paginele care
rămân ca martori vii că ne-am trăit.




Ironia clipei
Trec zile, ani, trec ere fără viața,
Ce doar acasa-aș fi putut avea,
În clipa mea târzie cade ceața,
La geam îmi cântă trist o cucuvea.





Plecarea din noi
Dac-am plecat, nu voi uita de tine,
Mi-e teamă doar de oamenii prea goi.
Durerea neputinței urlă-n vine,
Și iarăși m-aș întoarce către noi. 


Singurul tărâm
În ochii mei să te cuprind e simplu -
Tu nici nu știi de când îmi dormi în ei.
Pe insula din trup îți sunt periplu,
Precum un lacăt este unei chei.


Ultimul ecou
Ce răzbunat e cerul ăsta gri,
Iar tu cum taci și-mi hărțuiești dureri;
În veci poeme nu-ți voi mai cârpi,
Te voi lăsa pe tine cu tăceri. 




Eu doar te voi iubi
Și ce-aș putea să-ți iert, atât de drag îmi ești
Ți-aș închina tot rostul să te știu fericit
O lume-ngenunchează când simplu îmi zâmbești
De ce mă doare pieptul, în el te zbați mocnit.



Oglinda
Aud în mine-un clopot - e chemarea;  
E cel din urmă - ultim orizont.
De când mă știu am ignorat răbdarea,
Ca un recrut ce vine de pe front.
Citește mai departe... 







Ard lumânări de dor numai în noi
Pe praguri de biserici plâng părinții,
Cei ce s-au dus și cei ce încă sunt.
Trăim cu frică-n câmpuri de muniții,
Și ne întoarcem vrednici în pământ.




Scrisoare albă X
Au trecut anii peste mine, au trecut secundele seci și prea lungi de când te-ai dus, nici azi nu știu pe unde ești, nu știu în patul cui ai înnoptat, în trupul cui te-ai cuibărit, la lumină căror amintiri ai oftat înainte să adormi.

Ritualul tainic al poverilor
Și te-aș iubi precum un cerșetor
Din libertatea sa își face faimă,
Cu felul meu plăpând, apăsător,
Din suflul meu ți-aș face ție haină.





Chintesența de a fi II
Nu pot decât să-ți spun că te iubesc-
E mult, puțin, e tot ce pot să-ți dau,
Și-n ritmul ăsta crunt și nebunesc,
Nici versurile mele sens nu-și au.



În lumea noastră cerul e senin
Din crucea unor doruri călătoare
Ți-aș face, cred, blestem pentru vecie,
Și te-as trăi precum o sărbătoare,
Mi-ai fi către sfârşit, la pat, făclie...





Tabloul unui început
Te-aș duce acolo
pe plaja aceea părăsită
cu puțin nisip dar destul de izolată încât să mă poți primi ca pe o
fertfă la apus...




Ce va rămâne oare?
Ce-o să rămână oare după noi,
Vreo urmă încrustată în noroi?
Vreo amintire cum c-am fost aici,
Atât de mici, de mici, atât de mici!


Clipe răstignite
Coboară-ți privirea
omule
fii viu
ascultă-ți sângele din mâini
Și se făcea visul
Se făcea că eram într-un bob de lumină,
Că pe trupul meu alb mă pictai în carmină,
Că din mine rupeai, nu doar haine ci șoapte,
C-aveai gust de salcâm și cireșe răscoapte.


Răspuns mut
S-a dus Februar cu iarna din noi,
Vin zile cu soare, vin zile cu ploi,
Vin zile în care voi vrea să-ți apar

Din ceaiul ce-ți fierbe și-ți cântă Ishtar.






Acel cuvânt precum o rugăciune
Acel cuvânt mi-e astăzi un cavou,
Precum o grotă-n care un ascet,
Cu fiecare rugă cade-n hău,
În veci însă n-am să-ncetez s-aștept!


  Libera cădere
Acum, când tot îmi pare că-i mai bine
Și-n mine mor corole de tăceri,
Mi-aș fi dorit să știu că lângă mine
Trăiești un azi, un mâine și un ieri
.


Iubirea mea albastră
Căci dragostea ce-ți port, e ca nebuna,
Geloasă sunt pe tot ce îți atinge mâna!
Pe tot ce tu privești, pe tot ce te privește,
Doar trupul meu nebun, cu sufletu-ți vorbește.


Umbre sihastre
Am smochine, seninul, fulgi lăptoși și pe tine,
Fruntea mea e ridată de atâta cerneală.
Îmbrăcată în noapte și suspine veline,
Privesc îngerii goi ce se dau cu spoială.



Testamentul singurului rost
Știu că vine o zi, tu-ai să-mi ceri să te cred,
Tremurând am să tac, voi iubi și-am să pierd.
Vom avea un final și-o să ningă-ntr-un fel -
Numai sufletu-n noi va rămâne rebel.

Sărut pașii tăi
Doar pașii tăi au mai rămas prin mine,
Mi-e frig și parc-aud cum plânge-un vers,
Te-aș săruta să pot trezi în tine
Aceeeași nebunie-același mers.