Despre ceea ce nu ți-am spus

m-am recunoscut
am știut că mie îmi vorbești, dar am tăcut,
cum fac de obicei, înăbușită de emoții.
drumurile mele, departe de acel deal,
drumurile mele prin ceața din înalt,
o ceață vie în care eu văd,
eu simt că ne atingem
chemările spre nicăieri și focul
fără apă,
toate m-au răscolit,
dar nu mi-au luat din sânge
veninul sălbăticiei firave ce mă cuprinde în marile tristeți.
am încercat să uit;
zâmbeau și ei, zâmbeam și eu.
ei nu vedeau decât zăpadă
eu mereu albul ei
departe a fost bine,
încă e
dar, dragul meu, și eu simt ce simți tu,
și eu văd gropile din care nu mai răsar astăzi decât
crinii negri și șerpii albi,
dar nu mai pot ucide cu frumosul.
m-am recunoscut în tot ceea ce spui,
dar mai ales în toate tăcerile tale.
la ce bun să strivesc eu această mută fericire
cu niște cuvinte
care
în lumea dintre
munții noștri nu-și mai au ecou?
mai bine să tac și să fiu fericită,
tu știi că nu mă pot trăda.

undeva, pe pereții unei case, am scris un rând la care
ai să ajungi când munții ne vor apropia din nou.

acum e ceață.

 

© Luminița Amarie