Sunt un om simplu - noaptea, înainte să adorm,
spun două cuvinte singurătății
care doarme în patul meu,
mereu pe partea dinspre fereastră.
Ochii nu mi se închid
când vreau,
încep să crească din ei vlăstare de vie.
Aud vocile din mine care cu un râs morbid,
îmi petrec prin fața ochilor toate dezamăgirile.
Mă mint ca orice om că sunt doar vedenii.
Caut să ignor albul ce-mi cutreieră întunericul.
Îmi spun rugăciunea pe jumătate și caut o carte care poate, îmi spun eu, m-ar putea salva.
Nimic nu poate înlătura neliniștea care îmi macină sufletul în urma căruia, în fiecare noapte, un stol de păsări albe se ridică.
Ținutul nopților mă absoarbe, rupe din mine, cu pietre aruncă în ochii mei.
Și mă întreb:
unde o fi ținutul acela despre care se spune că adăpostește cuiburi goale,
Unde fiecare om ajunge și doarme liniștit?
© Luminița Amarie Alte poeme
