Din tristețea grea


Bucuria mea e limita singurătății frunzelor-
În această iarnă îndoliată,
Cuvintele nu-mi mai ascultă mâinile.
Nu mai știu arta comportamentului febril,
Manierelor scrise pe carton.
Cine a spus că viața e un dar, Ducea pe umeri
Povara morții implorate, cu Zâmbetul iluziilor pe buze.
Marionete de cârpă ard pe câmpiile târziului.
Sunetul ploii strivește tăcerea pământului.

Plângi, iubito, mi-ai spus cu ochii în vânt-
Plângi și eliberează-mi sufletul Prin lacrimile tale de August,
Lacrimile tale de Ianuarie negru,
Însângerat, îndurerat, însingurat.
Plângi iubito, să pot pleca liniștit după mine...

De la balconul marilor imperii, mi-am privit umbra cum
Cădea pe pământ.

Din groapa cu lacătele anilor pierduți,
Mi-am cules întrebările răspunsurilor zădarniciei.

Plângi, iubito, plângi să mi te pot imagina fericită...




©Luminița Amarie