Pietre plângând- In memoriam TTC

Mi-am vândut singurătatea pe-o gură de apă;
Mi-am ascuțit unghiile cu lame înroșite în foc-
Cu ele am tăiat
Lanțurile ce mi-au dat forma tristeții trupului.
M-am eliberat,
M-am așezat la masa unor străini,
Cărora nu am cerut să le știu numele.
Am stat o vreme la priveghiul tăcerii, apoi
Am alergat pe câmpurile pustii.
Eroii iluziilor, sângerau cu pietre pe ochi-
Mi-am rupt cămașa și le-am legat rănile.
Am luat apa de ploaie, adunată în scorburi de copaci,
Amestecată cu funingine și frunze.
Le-am dat să bea.
Au băut. Le era sete și apa i-a salvat
Apoi, ca și cum o mare sărbătoare se apropia,
Mi-am croit veșminte pentru moarte.
Am plecat la vânătoare de șerpi și m-am întors acasă
Fără lacrimi, aveam doar o
Străină durere în piept.
Închideam ochii și vedeam sânge și flori-
Am ajuns departe, nici nu-mi mai distingeam chipul din
Gălăgiosul tablou al sâmbetelor.
Am pomenit numele unui duh și am plâns;
Mi-am unit mâinile și m-am rugat,
M-am rugat ca odată ajunse la piept,
Să simtă inima bătând.
Și bătea! Bătea inima mea într-un trup pietruit,
Bătea inima mea într-o baltă cu apă
De ploaie, funingine și frunze.
Bătea singură și nu-i păsa că eu
Nu am să mă mai mișc vreodată,
Nu-i păsa că ochii mei decolorau verdele,
Că albul pielii îmi devenea cenușiu,
Că din lumină deveneam pământ,
Că din pământ deveneam lumină,
Că nimeni, niciodată,nu mă va mai îmbrățișa
Într-o contopire totală a cărnii.
Eram în moarte și inima mea continua să bată
În groapa cu apă de ploaie, funingine și frunze,
Din care creșteau niște mlădițe firave,
Precum niște șerpi cu clopoței.





1 Ian.2014
In memoria lui Traian T.Cosovei


©Luminița Amarie