Copacii dezgoliți privesc la cer,
Iar eu te cer cu-atâta-nflăcărare,
În mine raze cad și stele pier!
Mi-e frig, în mine toamna își găsește
Odihna poate chiar și-un vechi sălaș.
Ce anotimp blesteme îmi ursește
Ca unei frunze să îi fiu urmaș?
Beția, ce beție mă mințește
Că-ți va curma din suflet rădăcina?
Tu ești lăstarul care-n mine crește,
Tăria n-a știut să-nece vina.
Te caut printre frunze-mprăștiate
Cenușa unui foc ce nu s-a stins,
Alai de crengi ce-s goale-ndoliate
Și-un vânt de amintiri iar m-a învins.
Mă mint, îmi spun că ploaia e chemarea,
Că cerul pentru mine te-a strigat.
Mă amăgesc că toamna mi-e scăparea,
Dar tu te-ai dus și îmi rămâi plecat!
Și plouă, mă cuprinde nostalgia,
M-ascund în mine ca-ntr-un vechi cavou
Clădindu-mi cu migală- mpărăția,
Crezând că-nsuflețesc un bibelou.
© Luminița Amarie
Alte poeme semnate de Luminita Amarie
