Și când va fi să plec, îmi iau cortina,
Să pot trăi și-n teatrul cel ceresc.
Nu-i vina ta, nu poartă nimeni vina
Că eu aici un pustnic am rămas,
Și că de-atâta moarte numai tina
În viața mea își are azi lăcaș.
Mi-e dor, mi-e greu, tăcerea-n mine urlă,
De ce l-aș mai chema pe Dumnezeu,
Când clopotul dureri îmi plânge-n turlă,
Și moartea mi-e precum un alizeu.
Ce rost ar mai avea să strig la ceruri?
Oricum te-ai dus, iar eu m-am rătăcit.
Știi ... rolul mi-am jucat în mii de feluri,
Nici suflet n-am, și el mi-e răstignit!
Nu înțelege nimeni de ce chipul
Îmi e mereu umbrit și-nrourat,
Eu nu mai lupt cu lumea și nici timpul
Nu vreau să îl mai văd înmormântat.
M-au judecat decenii, oameni care -
nu au habar de mine, de ce sunt,
Pe răni mi-au tot cernut atâta sare
că nimeni nu ar suferi mai mult.
Și nu mă plâng, nu vreau s-aud cuvinte
Ce false sunt, oricum nu spun nimic!
Mi-e felul de-a trăi anost, cuminte
Dar ce, trăiesc? ... Doar cad când mă ridic ...
Acum, târziu, când nu știu ce-i târziul,
Mă-nchid în vers ca un refugiat,
Mă duc să îmi sculptez din vid pustiul,
Cu lacrimi să mi-l știu încondeiat.
© Luminița Amarie
