Scrisoare albă XLI


În locul acela pacea e deplină. Uneori, stoluri de păsări mărunte tulbură văzduhul, dar doar atât. Alteori, pe malul lacului,  trestiile se mișcă înspăimântător, de parcă în adâncuri, un suflet bântuind, cineva, se zbate, apoi din nou tăcere, o liniște ucigător de blândă cuprinde lacul.

Se întâmplă câteodată să plouă zile întregi, după ploaie se deslușesc pe pământul umed, aburind, urmele mistreților și ale cailor de noapte. Multe căprioare vin să bea apă din lac, dar mereu tresar precum niște fecioare înnoptate la simțul tânguirii trestiilor.
Oh, în ținutul acela vin măicuțe bătrâne să culeagă poama și pruncuții aleargă și acum desculț pe ulițele uneori noroioase, deseori colbuite, nivelate cu pietricele mărunte care îți gâdilă tălpile și te fac să țopăi precum un copil. Eu știu, am fost acolo, acolo am învățat să merg.
Nu poți să nu iubești acel loc, nu poți să nu-ți dorești să rămâi.

Acolo feciori încă mai vin la fete și le cer de la părinți, acolo se bate la porți, acolo încă mai există obiceiul spovedaniei și mai ales, dincolo de toate dovezile existenței ținutului basmelor, acolo mai există rușine, sfială, bunătate în stare pură...

Acolo există un loc unde grâul nu are neghină, doar maci și buburuze, este acolo o grădiniță cu o curte mare în care copiii se joacă și mănâncă fructe verzi, cresc flori și se cântă în cor.

Ah, copilărie!

Acolo, pe lumina unui deal, când doi oameni s-au întrupat în unul am primit dreptul de a copilări, poate chiar de a rămâne copil.

Acolo este un loc în care am dormit pe iarbă și iarba a luat forma unui om mic și temător de lumină, de oameni, de priviri, de cuvinte. Acolo, da, acolo este sufletul meu.

Port acel loc cu mine, e locul nostru.



© Luminița Amarie