Scrisoare albă XL

Am vrut să scriu o scrisoare de dragoste, o scrisoare care să cuprindă absolutul a ceea ce nu am reușit să rostesc vreodată, a ceea ce nu am reușit să exprim, să arăt, să fiu..
Am vrut să împart nu doar cu singurătatea gândurile, greșelile și întâmplările care m-au transformat într-o ființă sau neființă, nici nu știu, am vrut să împart cu suflete, cu inimi, cu oameni.
Cu puterea mea de a sfida neantul am vrut să aduc la suprafața lumii un val de simțăminte de demult îngropate, poate chiar renegate, crezând că voi putea lumina un întreg întuneric care rezidă în noi așteptând un fir de lumină.
Am crezut, am crezut naiv și cu toată tăria că sufletul poate să scrie scrisori de dragoste celui care va fi întotdeauna pregătit să le primească (deschidă poate nu).
Nu știu de ce, dar mereu mi s-a dat să văd dedesubtul întâmplărilor vieții.
Nu m-am ferit niciodată de prăpăstii, mai mult de atât, am mers pe marginea lor ca și cum aș fi urcat un munte, atât de mult război purtând în mine nu am putut să pierd din bătălii, fiecare cădere schimbând-o într-un motiv firesc să simt pământul, să respir, să mă cunosc, să sfidez neputința unui trup în a cărui colivie se zbate un suflet neînceput de aripi, necunoscut de zbor.

Uneori privesc la viața mea, la mine, la tot ceea ce mi se poate perinda prin fața sufletului care iată, le primește pe toate; privesc și mă cuprinde o tristețe de nestăvilit, de neatins, sunt fericită c-am ajuns aici, aș putea chiar să mă opresc dar nu decid eu, nu decidem noi până unde putem ajunge, unde ne putem opri, nu, nu decidem nimic, suntem doar lăsați să credem că decidem și asta ne e deajuns aparent...

N-am înțeles de unde și cum întâmplarea de a fi neînchipuit de trist te poate transforma într-un om atât de puternic, nu știu de unde își culege sufletul apa rădăcinii când atâta secetă ne înconjoară, nu știu, niciodată nu am știut nimic, de-aici și acceptarea... de-aici și acest testament uneori al fericirilor, alteori al deșărtăciunilor izvorând atât de firesc din suflet.

Am vrut să scriu o scrisoare nesfârșită, o scrisoare de dragoste care să cuprindă toate iubirile lumii, toate regretele, toate trădările, toate așteptările în van, toate nopțile nesfârșit de albe, toate diminețile ca o duminică de iarnă, ca o sărbătoare a inimii, o scrisoare simplă, albă, am vrut să scriu cu iubire despre iubire, cine știe, poate că am și făcut-o...
Uneori am impresia că nu mi-au ieșit decât regrete, dureri înăbușite într-un foc ce arde mocnit în fiecare din noi, amintiri despre momente care ne-au îmbălsămat sufletul transformându-ne în ,,ceea ce am iubit\", luptând cu rutina timpului pierdut și totuși respirând același aer, aceeași apă, aceeași pedeapsă de a fi.

Nici azi n-am înțeles de ce nu-mi am ecou decât în pustiu, pesemne că din zbor rămâne golul.

Am vrut să scriu o scrisoare de dragoste, am vrut să las ceva ca dovadă că am fost aici; târziu am înțeles că nu aveam destinatar.

Scrisoarea e trimisă, va ajunge acolo, scrisorile de dragoste mereu ajung la destinație... cândva.


© Luminița Amarie