Scrisoare albă XXXIX

Aș vrea să mă trezesc într-o dimineață și totul să redevină ceea ce n-a fost decât în visurile mele.
Copilăria rămâne un vis.

Să revăd anii în care nu știam de ce liniștea satului sărac dar mereu înflorit mă chema cumva la contemplare și nu doar, reușind, copil fiind, să cad într-o adâncă pace și visare.
Nu știam pe-atunci ce însemnă atâta frumusețe, nu înțelegeam de ce oamenii mari aleargă mereu dar îmi erau atât de dragi sătenii care își sfințeau pământul.
Eram un copil fericit în tihna unei case de lut, la umbra copacilor prieteni, sub streașina care adăpostea an de an rândunici.
Pe prispa bunicii am învățat cel mai important lucru pe lumea asta -
,,nimic iubești - zadarnic ești".

Aș plăti orice preț pentru a retrăi fericirea îmbrățișării unui câmp de flori, flori pe care nimeni nu le mai culege, flori de care astăzi aproape că am uitat și ce e și mai trist e că parcă au început să sece.

Să fie doar copii cei care udă rădăcinile?

Aș arunca din mine tot ce-am adunat în anii străini, ani în care nu am făcut decât să trăiesc pentru alții
- altcineva devenind chiar eu.
Le-aș cere părinților mei să fie fericiți că m-au născut în colbul satului (pustiu acum) și le-aș jura că nu-i voi părăsi niciodată (chiar dacă mereu voi pleca).
Aș da veșnicia în schimbul unei clipe cu frații mei mici și da, mi-aș vinde sufletul pentru întoarcerea lor acasă.

Mi-aș lua singură chipul în mâini și aș recunoaște tot ce-am înfăptuit știind că voi greși, ascunzându-mă în singurătate, că drumurile au fost singurele mele intenții de a scăpa de mine tot la mine dorindu-mi să ajung - - asumându-mi vina de a fi un paradox- și că în veci n-aș renunța la ele.

Dacă vreodată va trebui să dau socoteală pentru toate greșelile acestei vieți (viața însăși fiind o greșeală) aș cere judecății să nu-mi ia puterea de-a scrie (acesta fiind singurul mod de-a mă recunoaște) în rest să-mi ia tot.

Aș mai spune că pe lângă scris mai este și muzica o altă absolvire de neant.

Aș vrea să mă trezesc într-o zi și totul să fie așa cum nu a fost decât cândva, atunci când nu știam că visurile nu sunt eterne.
Da, pe toate le-aș face dacă m-aș trezi într-o dimineață făcătoare de minuni.

Rămâne însă vie minunea "de-a avea dimineți".

Să ne bucurăm de dimineți și de duminici devenind pentru o clipă cei de-atunci, din copilărie, așa, florile de câmp vor răsări din neant și visul nu se va mai încheia vreodată.


© Luminița Amarie