Oh, trecutul iubirilor mele!
Atâta tandrețe risipită pe umbrele goale
Umere plăpânde zăcând pe albul clipelor
Mereu așteptând venirea cuiva
Cerșind o mângâiere care ar fi făcut
Cât nemurirea
Oh, atât de multă pace!
Liniștea atâtor nopți în brațele cui
n-am fost să fiu
Visam o iubire simplă
Mereu meandrele neînțeleselor ființe m-au înrobit
Oh, drumurile mele!
Opririle în locuri necunoscute
virgine
Camerele pustii
În care și azi
răsună suspinele noastre
Poemele scrise pe nerăsuflate
Mâinile împreunându-se într-un singur
etern
Povești împărtășite, risipite, agonisite
În pumni apoi împrăștiate
Străini am rămas
Naivitatea mea nemărginită
Sentința așteptărilor în van
La tine am sperat!
Tu nu ai știut să apari
Oh, agoniile mele!
Zbaterea ce mereu o simt în piept
Această ființă care
Vrea
Nu vrea
Vrea
Nu vrea
Să-mi părăsească trupul
Oh, tristețile mele!
Ce-aș fi fost fără ele?
Cum aș fi putut atinge abisul care
mă tot înghite
Cum l-aș fi putut sfida dorindu-mi
Această liberă cădere
Oh, frământările, durerile, închipuirile, trădările, uitările, chemările, plecările!
Pe cât de mult război
Atât de multă pace
Toate într-un pumn de pământ
Ah! Nimic n-aș fi fost fără această suferință
Care curge
când lin
când zgomotos și repede
Precum o cascadă
izbindu-se de tâmplele mele umede
pietre care îndură cu o seninătate
demoniacă
Viața ca o moarte ce se lasă așteptată.
Oh, nimic n-aș fi fost fără ele!
Mereu așteptând venirea cuiva
Cerșind o mângâiere care ar fi făcut
Cât nemurirea
Oh, atât de multă pace!
Liniștea atâtor nopți în brațele cui
n-am fost să fiu
Visam o iubire simplă
Mereu meandrele neînțeleselor ființe m-au înrobit
Oh, drumurile mele!
Opririle în locuri necunoscute
virgine
Camerele pustii
În care și azi
răsună suspinele noastre
Poemele scrise pe nerăsuflate
Mâinile împreunându-se într-un singur
etern
Povești împărtășite, risipite, agonisite
În pumni apoi împrăștiate
Străini am rămas
Naivitatea mea nemărginită
Sentința așteptărilor în van
La tine am sperat!
Tu nu ai știut să apari
Oh, agoniile mele!
Zbaterea ce mereu o simt în piept
Această ființă care
Vrea
Nu vrea
Vrea
Nu vrea
Să-mi părăsească trupul
Oh, tristețile mele!
Ce-aș fi fost fără ele?
Cum aș fi putut atinge abisul care
mă tot înghite
Cum l-aș fi putut sfida dorindu-mi
Această liberă cădere
Oh, frământările, durerile, închipuirile, trădările, uitările, chemările, plecările!
Pe cât de mult război
Atât de multă pace
Toate într-un pumn de pământ
Ah! Nimic n-aș fi fost fără această suferință
Care curge
când lin
când zgomotos și repede
Precum o cascadă
izbindu-se de tâmplele mele umede
pietre care îndură cu o seninătate
demoniacă
Viața ca o moarte ce se lasă așteptată.
Oh, nimic n-aș fi fost fără ele!
Ascultă cum plouă
Ce zgomot plăcut...
©Luminița Amarie
