locuia în inima eide aceea niciodată nu știa
de ce-i trist
de ce bucuria îl cuprindea din senin
tremura cu furie când oamenii
îi trădau urmele trecerii prin spini
acoperind urma sângelui
înflorea din lumina care îi cădea din carne
cu ochii lui plângeau
cerșetorul și ultimul om
purta demn durerea fericirii
cu sălbăticie iubea liniștea din femeia aceea...
ah! femeia aceea palidă și gingașă
femeia aceea
repede și eternă comoară a anilor pierduți...
uneori nu părea că mai vin unul către celălalt desăvârșit
ea era clipa lui
îi purta ființa
el îi astâmpăra singurătatea
fără să știe
nu s-au pierdut niciodată
însă deznădejdea - iarbă rea
- de multe ori i-a alungat de-acasă
el iubea locul ei
ea sfințea mâna lui
deasupra unui trup ce nu avea trup
erau o lumânare
sufletul lor stâlp de oțel înfipt în piatra vieții
depărtarea le unea destinul precum o fericire fără nume
două drumuri fără început
au trebuit ani
a trebuit timp
pesemne că iubirea nu se cere
nu vine
ea doar este
apoi nu a mai existat frica
© Luminița Amarie
