Scrisoare de noapte

Liniștea nopții îi dă acestei lumi drept la pace. Dorm paznicii trupurilor noastre. Femeia din mine iese și se roagă. Deschide fereastra și aerul îi îmblânzește plămânii. Acum, cu un gest lucid, aș putea da viață unui nou cuvânt. Dar la ce bun cuvintele care iată-le, iată-le cum devin ușuratice și se dau pe nimic, deseori pe iluzii. Tac. Las mâinilor mele taina acestei scrisori. Și ție, celui ce o va citi. Îți las ție dreptul de a o avea, de a o primi, înțelege și chiar mistui. Fă ceea ce vrei cu cuvintele acestea, oricum odată scrise ele nu-mi mai aparțin.
Am vrut să scriu de la bun început o scrisoare de dragoste. Noapte de noapte când ea ieșea din trupul meu gândul că va scrie o scrisoare de dragoste îmi dădea, vreme de un gând, dreptul la vis. Dar nu. Niciodată scrisorile mele nu au fost de dragoste. Doar o nesfârșită zbatere în nisip, doar strigăte și cruci. Despre moarte mereu. Despre viață nici măcar acum.
Sunt un om simplu. Inima mea locuită de frici uneori bate în alt trup. Atunci, abia atunci respir aer neînceput și presimt fericirea. Dar fericirea, vedeți bine, nu pentru oameni e făcută, ea e pentru cei duși.
Morții mei au plecat pentru mine și asta nici acum, după toți anii vieții mele, nu-mi pot încă ierta. Am iubit cândva drumurile unui sat pierdut. Puterea mea stătea în copilărie. Dar copilăria aceea este acum atât de departe încât rareori îi mai disting umbra dinspre orizont. Nădăjduiesc totuși că eu către copilărie mă îndrept. Este foarte târziu. Undeva departe înfloresc cireșii și altundeva o femeie își plânge bărbatul. Aș putea să jur că acum când scriu scrisoarea aceasta undeva doi oameni s-au decis să moară împreună iar alți doi să trăiască. Mă urăsc pentru toate acestea. Mă urăsc fiindcă știu despre oameni dar nu despre mine. Poate că sunt eu cea care-și plânge bărbatul, poate că sunt eu cea care moare în mortul ei, poate că totuși, sunt eu umbra îndrăgostită de cireșii dați în floare. Nu am iubit niciodată însă cunosc atât de bine sentimentul. Iată-l scris. Nu am murit căci iată îmi izbesc mâinile de piatră și le simt, pline de răni ce-i drept dar reci și plutitoare. Poate sunt eu pasărea care anunță moartea. Aceste păsări ce cunosc uleiul morții și care se lasă uneori îmblânzite de crengi. Este atât de târziu iar eu sunt atât de obosită să mă mișc. Forța mea stă în noapte acum. Somnul nu vine și nici clopotele nu mai bat. Lătratul câinelui și zgomote de pași pe zăpadă. Atât mai disting primprejur. Pâlpâie lumina neoanelor, ochii mei plini de întuneric nu se mai închid. Ce să facă un om cu această sfâșietoare stare de înalt? Mărturisesc frica și lacrimile fără început. Mărturisesc dorința mea de a avea un prunc crescut din cenușă și o grădină invizibilă. Acolo aș merge să scriu scrisori timpului și le-aș îngropa cu mâinile mele la trunchiul copacilor. Zăpada a topit tot. Azi dimineață viața primului meu gând a fost desăvârșită. Am văzut aburul țâșnind de la rădăcina copacilor și zăpada topindu-se numai în jurul lor. Creșteau ochi pe zăpadă și tata înconjura urmele iepurilor ca și cum și-ar fi numărat restul zilelor. O nesfârșită livadă de ochi crește în spatele casei mele. Tata îi numără zilnic și zilnic ochii se înmulțesc. În mine frica. Frica și o mare iubire, o ferocitate cu care aș putea dezvălui neantul dintre veșnici, groparul dintre vii. Eu însă nu. Nu reușesc decât să scriu uneori câte o scrisoare, nu reușesc decât să îmi imaginez că pot iubi ca o moarte răbdătoare, ca o femeie blândă, ca o mamă.
Nimic nu se mai poate auzi. Zgomotele lumii s-au închis în mine și câteodată îmi ies prin mâini. Acum peste tot dăinuie uitarea. Eu învăț liniștea, acceptarea și iertarea. Adevărul mă va ucide într-o zi. Atunci nu va fi nici măcar sărbătoare. Nimic. Doar starea mea de înalt crescândă. Doar abisul ce-mi doarme sub genunchi se va trezi. Este un drum bun. Închid ochii și văd un alb nesfârșit de tăcere. Singurătatea. Mâinile mele planând deasupra acestei scrisori ce se vrea îngropată.
Dar cum să-ngropi o groapă într-o altă groapă? Cum să mori mort? Și mai ales, ah, mai ales, cum să trăiești fiind mai viu decât toți viii?
Lumină din lumină. Cenușă din cenușă. Scriu din vis.
Cunosc atât de bine viața morții. Ea sunt eu.



©Luminiţa Amarie