Ai rămas la fel tatăPoate doar mâinile ți-s mai adânci
Curtea e mai mare
Singurătatea dă dimensiuni colosale amintirilor
Ici colo câte-o umbră
pare mișcătoare și chiar vie
Dar nu sunt decât spiritele
celor pe care i-am iubit mai mult
de când s-au dus
Viu e lutul
Cărțile mele au rămas la fel de necitite
Ce-i drept eu le adun cu frica de sfârșit
Din când în când taci și tac și eu
Ne hrănim cu tăcerea
ca și cum pe vremea când ar fi trebuit
ne era îndărăt
chiar păgână
Și nu e prea târziu
Nu e decât întuneric
Dar văd mai bine cerul
Pereții se dârâmă ca un trup cu sufletul însingurat
Uneori îi pot salva dar ce să facă două singurătăți
între patru pereți
fie ei și ai copilăriei
Eu sunt ca
El să fie
Noi nu avem pereți decât ai inimii
Am venit, am ajuns și rămân
A fost un drum atât de lung
dar iată
Pentru prima oară de când vin
simt că sunt așteptată
Trebuie să știi tată că am fost întâmpinată în întuneric cu lumină
Exact așa cum ți-au spus soarele și luna
când au știut că voi veni
Și am trăit destul fără mine
îndeajuns de singură ca să primesc în sângele alb
roza bărbatului
astăzi al meu.
Fii fericit tată, căci am ajuns acasă.
© Luminița Amarie Scrisori albe
painting:Kim Roberti
