Dragostea mea, îngerul meu, nălucă, albă clară, inimă, închipuire.Suflet de lut, mireasmă neîncepută, lacrimă, izvor pietros și rece, nelegiuire.
Inima mea, copil, bărbat, durere, nevrednicie, taină, pâine caldă.
De mult nu ți-am mai scris, de mult nu te-am uitat, de mult te port în mine.
Se deschid prăpăstii, se închid răscruci, bat clopotele inimii, plăpânde amintiri oglindesc gesturile chipului meu în apa aceasta.
Din străfundul ființei îți scriu cântecul iertării, te cânt, te strig, te caut, te mângâi, te alung, te frâng în mine.
Pe valea înrourată căprioare cu pui alergă văzduhul. Noapte de noapte luna crește în pântecul unei mame, stelele îmi luminează pielea, am devenit frumoasă. Tu nu ești. Tu rămâi. Tu visezi.
Liniștea mea, închipuire, himeră, niciodată atins, niciodată pierdut.
Îți scriu scrisoarea aceasta și zâmbesc. Sunt în mijlocul pământului și te strig. Vocea mea are calmul unei cruci pe o punte de zăpadă.
Mâinile mele sunt drumuri care duc spre acasă. Sunt, inimă, femeia care tace o lumină. Lumina care crește o tăcere.
Cuvintele vin către mine, se așază în fața mâinilor mele, devin drum către tine. Și te scriu.
Te scriu acum mai mult ca niciodată. Nimeni ca mine nu te va fi iubit. O clipă. O secundă. O durere. Nimeni ca mine nu te va fi eliberat. Azi fii, doar fii și nu ai teamă, de aici începem noi...
Lacrima mea, îți las rândurile acestea la început de drum, drumul tău, drumul meu, drumurile lumii.
Noi nu putem trăi despărțiți, au trebuit ani să unim depărtarea, vor trebui vieți să ajungem la noi. Dar ce să fac eu cu un trup fără inimă? Îți iau inima, o îngrijesc și te las omenirii, azi știu că nu te temi chiar de nu-mi spui pe nume.
Acum plec să îți scriu rândurile acestea la umbra vântului.
Vor veni de departe închipuiri de piatră, peste noi va veni moartea albă. Moartea vie, neînchipuit de frumoasă ne va încremeni îmbrățișarea în brațele altor trăiri, la inima altor iluzii, în carnea altor ființe.
Vom trăi depărtări fără margini, ne vom spune adio apoi ne vom iubi și nu vom ști de unde se aude înălțându-se cântecul acela rotund, ca soarele din lună, ca luna din pântecul femeii. Ecoul acela uninindu-ne ritmul tăcerii. Nu vom ști cuvinte, nu vom ști de ce, nu ne vom mai săruta ca pietrele uitate pe câmpul cu litanii de pământ. Nu ne vom privi iarba ochilor dimineața, la sângele luminat de blândețe. Nu ne vom atinge, nu ne vom privi, nu ne vom strivi cu jurămintele lumii.
Noi vom pleca pe un drum fără urme.
Nu vom avea lumini și nici un pat acasă.
Tu vei fi obosit iar eu voi fi frumoasă, frumoasa unui trist, femeia unei patimi, o bucurie simplă, nemărginită ție.
Tu, vorbă târzie, cuvânt de apă, tu n-ai să uiți de noi.
Vei crește cum din rană cresc florile târzii.
Acum voi pleca, este un drum pe care nu îl știu. Mi se arată îngeri, sunt singură - cu tine - tu nu ești.
Scrisoarea fericirii, scrisoarea unei vești, o taină de demult. O las la întâmplare cu gând că te va ferici.
Ce adâncă este apa din palmele mele...
©Luminiţa Amarie Scrisori albe
