Plutesc în ceara mării cenușii
Fără dorințe care să-mi adâncească trupul
Privesc
Corăbiile, dragostea mea,
Corăbiile sunt întruchiparea pură a melancoliei
Aș putea să-ți spun că m-am gândit la tine
Dar tu nu exiști altundeva
Decât în gândurile mele
Aș putea să-ți spun că am
Strigat numele tău
Dar cum să mă strig pe mine
În mijlocul unei lumi care îți poartă urmele
Totuși, tristețea noastră face din noi doi
Tristețea ne desparte
Spre a ne-aduce veșnic înapoi
Valurile mării se spargeau în inima mea
Precum anii în care te-am
Căutat altundeva decât în mine
Trecătorii alergau speriați
Copiii te reinventau
Fără să știe taina lacrimilor
Secretul mâinilor unite precum întruchiparea unui final
Erai jocul copiilor în ploaie iar eu
M-am oprit în mijlocul
unei lumi pe care
Nu o cunosc
În care nu exist decât prin ceea ce nu poate fi cuprins
Nu poate fi definit deci niciodată distrus
Tu, înfățișarea sufletului meu
Eu, o umbra care crește din pământ
Vântul împrăștia singurătatea
Norii amestecau stările lumii
Fulgere străpungeau pietrele
Ploua și eu știam că sunt a ploilor
Cum m-aș putea eu oare risipi
Când ploaia
este o nesfârșită lacrimă a mării?
Ploua iar eu, dragostea mea,
M-am oprit preț de o clipă în ploaie
Și am devenit de neatins
©Luminița Amarie
