De-ai fi atins tăria unei stânci!
Credeai că o fântână părăsită
Nu are apă? Ah! Degeaba plângi...
Din mila mea, azi se înfruptă zeii,
Se-adâncește-n piatră drumul meu.
În fața morții stăm tăcuți ca mieii,
Murim trăind, trăim murind mereu.
Am fi avut vecia fără vină,
Am fi putut să fim nemuritori,
Dacă Maestrul mai putea s-abțină
Venirea noastră printre-asupritori.
Și ne-am născut, ne naștem fără viață
Precum cad norii într-o zi de-apoi
Ne căutam privirile prin ceață
Dar mâinile ni-s pline de noroi.
Privim lucizi, simțim în agonie
Că vom pleca precum am și venit
Ne amăgim cu trista bucurie
Că dac-am fost, pesemne c-am iubit...
©Luminița Amarie
