Toate, ah, toate, niște acte ratate,
Târzii și iluzorii.
Îmi amintesc cu nostalgie și cu frică
Locul din care n-am putut să mă rup,
O groapă din care nimic nu crește,
Loc blestemat de îngerii nordului meu.
Realizez abia acum că nu mi-am plâns
Morții în liniște,
Însă regretele sunt ca bruma-
Topesc viața doar la suprafață.
Aș fi putut iubi, da, aș fi putut și eu să fiu,
O femeie fericită - ah!
Doamne, cât de tristă este ziua aceasta...
Și tu, tu care nu spui nimic,
Tu care pleci pe un drum -
Drum care te aduce mereu către mine.
Precum un cuțit cu tăiș în mâner,
În mâna cu care scriu,
Curgi în sângele meu,
Vii doar când pâlpâie flacăra în rană.
Cer să pleci și te implor să rămâi - scriu tăcut.
Nu credeam că va veni momentul acesta.
Scriu despre iubire și literele mele devin cruci.
Prima oară când am descoperit moartea
Aveam 6 ani și am crezut că e o sărbătoare.
A doua oară aveam 13 ani și abia devenisem sângele pământului-
Copila din mine adormise,
Femeia nu știa gesturile trecătorilor.
Cu o privire castă mi-am luat rămas bun.
Pesemne că trebuia să plâng în fața tuturor,
Eu însă, pe ascuns,
Am mers în spatele casei și am ars cioturi de lumânări
Culese de pe marginea sicriului dantelat.
Am ars lumânări cu pământ
Până unghiile mi-au devenit cenușii.
M-au găsit dormind și nu au înțeles nimic.
A treia oară moartea a venit în liniște,
M-a privit în ochi, ba chiar m-a mângâiat.
Am implorat-o să nu mă lase singură;
Ea a zâmbit și mi-a spus că nu mă vrea.
©Luminiţa Amarie
